Socrate, la fel ca Diogene, nu a lăsat nimic scris. Nu a fondat o şcoală de filosofie. A sfârşit condamnat la moarte de către concetăţenii săi. Dar ideile sale au influenţat în mod impresionant posteritatea. Şi mulţi l-au considerat „părintele filosofiei”. Oracolul din Delfi a fost întrebat care este cel mai înţelept dintre oameni şi a răspuns: Socrate. În modestia sa, Socrate încerca să arate că sunt mulţi mai înţelepţi ca el.
Fiul unui pietrar şi a al unei moaşe
Socrate s-a născut în Atena în jurul anului 470 î.Hr., în perioada de refacere după războaiele medice. O perioadă de renaştere şi de înflorire culturală. Mama sa, Phainarete, era moaşă, iar tatăl său, Sophroniscos, era meşter fierar şi sculptor. Socrate a învăţat ceea ce învăţau tinerii timpului său, el fiind dintr-o familie modestă: gramatică, muzică, geometrie şi disciplinele sportive de atunci.
Devenit adult, ca cetăţean al Atenei, Socrate şi-a făcut datoria de soldat. A participat la trei campanii militare. La asediul Potideei i-a salvat viaţa lui Alcibiade, iar în lupta împotriva tebanilor de la Delion, în 424, îi salvează viaţa lui Xenofon. Doi ani mai târziu, în 422, participă la asediul oraşului Amfipolis. Xenofon relata despre Socrate: „M-a întrecut nu numai pe mine, în îndurarea muncilor militare, ci şi pe toţi ceilalţi. Ori de câte ori, din cauza întreruperii legăturilor undeva, eram siliţi să ajunăm, cum se-ntâmplă la război, nimic nu erau ceilalţi pe lângă dânsul în privinţa rezistenţei. Cât priveşte modul cum răbda asprimea iernii, făcea adevărate minuni. Am avut multe prilejuri să-l văd, dar odată mi-aduc aminte că era pe un îngheţ înspăimântător; toţi ceilalţi sau nu ieşeau din case, sau, dacă vreunul se încumeta să iasă, îşi lua cele mai năstruşnice veşminte, cea mai călduroasă încălţăminte, înfăşurându-şi picioarele fie cu postav, fie cu blăniţe de miel. Socrate a ieşit cu dânşii având aceeaşi haină pe care o purta obişnuit şi înainte; şi a ieşit desculţ şi a umblat pe gheaţă mai lesne decât cei încălţaţi. Soldaţii se uitau cam urât la el, ca la unul care le-ar arăta dispreţ”.
Era de condiţie modestă şi modest a trăit toată viaţa sa, cu o stăpânire asupra patimilor trupeşti, după spusele lui Platon. În dualismul dintre sufletul ceresc şi trupul pământesc, sufletul domina trupul. Şi a dovedit-o şi prin nepăsarea sa faţă de moarte.
Socrate şi Xantipa

Diogene Laertios povestea despre Socrate că adesea, din cauza ideilor sale, a adevărurilor ce nu conveneau, a argumentărilor lui de multe ori vehemente, oamenii îl atacau cu pumnii, îl trăgeau de păr, îl zgâriau. Şi mulţi îi luau în râs, îl dispreţuiau. Socrate nu răspundea violent, răbda. Un oarecare s-a mirat când acesta a primit liniştit o lovitură de picior. Cum s-a justificat? „Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aş fi dat în judecată?”.
Mai mult, zeii i-au dăruit pe Xantipa şi problemele conjugale ale lui Socrate erau de notorietate la Atena. Experienţa sa de familie l-a condus spre un sfat pe care-l oferea cu generozitate: „Căsătoreşte-te cu orice preţ. Dacă ai o soţie bună, atunci ai să fii foarte fericit; dacă ai una rea, atunci ai să devii filosof şi asta este bine pentru toţi bărbaţii”. Odată Xantipa l-a certat şi în faţa pasivităţii sale, l-a udat cu apă. Reacţia lui: „Nu vă spuneam eu că tunetele Xantipei se vor sfârşi cu ploaie?”. Şi nu doar cu apă l-a udat, se spune că aruncat asupra lui şi cu oala de noapte.
Alcibiade spunea că ţipetele Xantipei erau de nesuferit, dar Socrate răspundea:
– Ba de loc, m-am obişnuit cu ele ca şi cu o roată ce scârţie într-una. Şi tu suporţi gâgâitul gâştelor.
– Desigur – răspunse Alcibiade – dar ele îmi dau ouă şi pui.
– Şi Xantipa – reluă Socrate – îmi dă copii.
Altădată, Xantipa, în piaţă, îi smulgea de furie hainele de pe el în faţa mulţimii de privitori şi unii îl sfătuiau să se apere şi el.
– Da, pe Zeus – a răspuns el – pentru ca, în timp ce noi ne încăieram, voi să strigaţi: Dă-i Socrate! Atinge-l Xantipa!
El a invitat odată la el nişte oameni bogaţi şi Xantipei îi era ruşine cu masa ei săracă: „Fii pe pace, îi spuse el, dacă-s oameni cumpătaţi se vor mulţumi cu atât, iar dacă-s oameni de nimica nu ne vom necăji pentru ei”. Spunea că a trăit cu o femeie aspră, aşa cum unor călăreţi le plac caii focoşi, dar „întocmai cum aceştia, după ce-i domolesc pot uşor să-i stăpânească pe ceilalţi, tot aşa şi eu, obişnuindu-mă cu Xantipa, voi învăţa să mă comport ca ceilalţi oameni‘”.
Adevăr, Bine, Folos!
Într-o zi, marele filozof s-a întâlnit întâmplător cu un prieten care a alergat spre el agitat și care i-a spus:
– Socrate, știi ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?
– Stai o clipă, îi replică Socrate. Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește „Testul celor Trei”.
– Trei?
– Așa este, a continuat Socrate. Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?
– Nu, spuse omul. De fapt doar am auzit despre el.
– E-n regulă, zise Socrate. Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?
– Nu, dimpotrivă…
Deci, a continuat Socrate, vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat? Omul a dat din umeri, puțin stânjenit. Socrate a continuat:
– Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă, filtrul Folosinței. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?
– Nu, nu chiar…
– Ei bine, a conchis Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui? Omul a plecat capul şi s-a rușinat…
În ajunul morţii înţeleptului Socrate, un prieten se duce la închisoare să-l viziteze şi dădu acolo peste un profesor de muzică, care îl învăţa pe filozof un cântec la liră.
– Păi cum – exclamă prietenul – mâine vei muri şi astăzi mai înveţi un cântec nou?!
Iar Socrate i-a răspuns:
– Dar când să-l mai învăţ, dragul meu?
Socrate a fost consultat de un prieten, aflat în pragul unei hotărâri importante:
– Ce să fac? Să mă căsătoresc sau nu?
– O, scumpul meu amic! Îți va fi tot una. Ori te căsătorești, ori rămâi burlac, peste zece ani tot ai să regreți!
Un discipol l-a întrebat pe Socrate dacă îl povățuiește să se însoare sau nu.
– În orice caz, i-a spus filosoful, însoară-te. Dacă ai să nimerești o femeie de treabă, fericirea va fi de partea ta, iar dacă ai ghinion și nimerești o nevastă rea de gură, leneșă sau geloasă, atunci nu-ți rămâne decât să te apuci de filosofie, fapt pentru care omenirea are să-ți mulțumească!
O femeie, mama unui copil prost crescut, care îi aducea numai necazuri, a venit la Socrate cu odrasla de mână și i-a zis:
– Înțeleptule! Cum aș putea să readuc pe acest copil la rațiune?
Fără să-i spună un cuvânt, Socrate a luat toiagul și i-a ars femeii câteva lovituri zdravene. Apoi s-a așezat, spunându-i:
– Ai priceput? Sau vrei să-ți repet?
În faţa morţii
Cunoaşterea de sine, după Socrate, se obţinea pe calea dialogului şi în special proceda astfel cu tinerii. Era nemulţumit de conducerea polisului, conducătorii puteau fi aleşi prin tragere la sorţi şi mulţi nu erau în stare să conducă Atena. În dialogurile sale, Socrate întreba unde trebuie să meargă pentru a-şi repara încălţămintea. La cizmar, desigur, venea răspunsul. Urmau întrebări legate de repararea hainelor sau a altor lucruri. Apoi venea întrebarea: „Corabia statului cine trebuie să o repare şi să o conducă?“. Astfel începea educaţia tinerilor.
Nu e de mirare că în jurul său era invidie, era dispreţ sau chiar ură. În cele din urmă, trei atenieni s-au ridicat împotriva lui şi l-au dat în judecată: „Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea“. Socrate a respins toate acuzaţiile. Unul dintre prietenii săi i-a spus: „Atenienii te-au osândit la moarte”. A răspuns: „Şi pe ei natura i-a osândit la fel.”

Socrate a fost declarat vinovat de către 281 dintre judecători şi nevinovat de 278. Trebuia să propună o pedeapsă în bani în schimbul păstrării vieţii şi Socrate a propus o sumă mică. Judecătorii l-au condamnat din nou la moarte cu 80 de voturi diferenţă. Se spune că Socrate şi-a băut cupa plină cu otravă de cucută şi le-a zis concetăţenilor săi: „Acum vreau să vă proorocesc vouă, celor care m-aţi osândit, căci mă aflu, într-adevăr, în clipa în care oamenii obişnuiesc să proorocească, şi anume atunci când se află în faţa morţii. Vă spun deci, vouă, oameni care mă trimiteţi la moarte, că va veni asupra voastră, îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea decât cea la care m-aţi osândit pe mine. Dacă vă închipuiţi aşadar că, ucigând oameni, veţi opri pe cineva să vă mustre că nu trăţi drept, atunci nu judecaţi bine; căci această scăpare nu e tocmai cu putinţă şi nici frumoasă nu e, ci aceea ar fi şi mai frumoasă şi mai uşoară, nu a-i pedepsi pe alţii, ci a-ţi da toată silinţa să fii cât mai bun tu însuţi.“
Prof. dr. Daniel DIEACONU




