Vă place istoria? Românul Dan Dumitru - Ocolul pământului pe jos

Dacă istoria este suma tuturor lucrurilor, atunci există fapte istorice care merită scoase în evidență din când în când, chiar dacă ele nu sunt importante pentru mari comunități. Pentru noi, sunt importante, fiindcă arată specificitatea poporului român, faptul că reprezentanți ai săi au reușit lucruri remarcabile, în condiții care cu greu se pot imagina.

Un român reușea, în plin război mondial, o performanță uluitoare: să străbată pe jos 100.000 km, fiind declarat ”campion mondial pentru înconjurul pământului pe jos”. Pentru performanța sa, a primit din partea organizatorilor – Touring Club de France – un premiu de 100.000 franci. Sumă însemnată la momentul declanșării concursului, devalorizată în momentul acordării premiului, pe 20 iulie 1923. Amănuntele acestei aventuri sunt incredibile și ar merita ecranizate, fiind mult mai palpitante decât cele închipuite de Jules Verne. Nu întâmplător a fost înscris în Guiness Book of World Records, în 1985.

Dan Dumitru, din Buhuși este autorul acestei performanțe. A plecat în această aventură însoțit de alți trei colegi și prieteni, Paul Pîrvu, Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu, cu toții studenți la Paris. Ultimii nu au mai ajuns să se bucure de finalul fericit. Alexandru Pascu va muri din cauza unei doze puternice de opiu, primită la petrecerea unui maharajah, la Bombay, Negreanu a căzut într-o prăpastie în China, iar Pîrvu s-a stins în Cleveland, de reumatism poliarticular. Într-un interviu pe care-l dădea cu trei ani înainte de moarte, Dan Dumitru își pomenea peripețiile: ”Luptele cu gorile, maimuțe și alte animale. Posed certificate că mi-au rupt două degete de la mână, mușchii de la mână. Mâncat de țânțari și muște, uite petele astea de pe față. Am avut friguri, am căzut prizonier la un trib australian, am fost arestat ca spion în Europa”…

Performanțe și reguli drastice

Cu ajutorul lui Dan Dumitru, care a scris articole și cărți, a acordat interviuri, au putut fi cunoscute culisele acestei aventuri, care poate părea nebunească: ”patru români – și-apoi trei, doi și, în cele din urmă, unul singur – vor trece de șase ori linia Ecuatorului, între paralela de 67° latitudine nordică, în Alaska, și cea de 40° latitudine sudică, în Argentina și Chile, bătând cu piciorul 74 de state și 30 de colonii, unele de mai multe ori; în care vor traversa de patru ori Oceanul Atlantic, de două ori pe cel Indian, o dată Oceanul Pacific, adăugând mii de kilometri făcuți pe puntea vaselor. Pentru că au ales să poarte pe tot parcursul călătoriei costum național, opinci și tricolorul în diagonală pe piept – își vor câștiga resursele necesare finanțării călătoriei dansând și cântând melodii populare românești în locurile de popas – temerarii vor primi de-acasă 28 de costume și vor toci nu mai puțin de 497 de perechi de opinci”, consemna revista ”Historia”.

Condițiile de concurs erau foarte drastice, concurenții trebuiau să ocolească pământul, mergând pe jos, iar în timpul călătoriei pe apă erau obligați să parcurgă pe puntea vasului o distanță egală cu cea străbătută pe jos, pe uscat, timp de 10 ore. Erau necesare certificate oficiale care să ateste acest lucru, de la căpitanii de vas. La fel, erau necesare dovezi că au trecut prin toate localitățile de pe itinerariul declarat. Cum spuneam, banii necesari pe drum i-au făcut din spectacole organizate ad-hoc. Alexandru Pascu cânta la armonică, iar ceilalți dansau dansuri tradiționale, ca Banu mărăcine, Brâulețul, Resteiu, Cibanul și Romanul. Dumitru povestea: ”Toți se minunau de frumusețea acestor jocuri. De multe ori eram rugați să repetăm spectacolul”.

Traseul

Jurnalul lui Dan Dumitru arată, în cuvinte simple, itinerariul parcurs: ”Traseul de 100.000 de km a început la București și a continuat cu Ploiești, Brașov, Cluj. Au urmat Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Hamburg, Flensburg, Copenhaga, Oslo, Stockholm, Petersburg (Leningrad), Novgorod, Moscova, Tbilisi (Georgia), Teheran, Bagdad, Damasc, Ierusalim, Cairo, Assuan (Egipt), Port Sudan (Sudan), Mecca, Aden, Mogadishu, Mozambic, Antananarivo. În Australia: Adelaide, Melbourne, Sydney, Brisbane. Apoi, Wellington, Colombo (Sri Lanka), Bombay, Calcutta, Rangoon (Myanmar), Bangkok, Colonia Capului (Africa de Sud), Corrientes (Argentina), Montevideo, Buenos Aires (Argentina), Santiago de Chile, Sucre (Bolivia), Lima (Peru), Quito (Ecuador), Bogotá, Panama.

Pe lângă limbile străine, am studiat și clima, temperatura, alimentele, monedele. Și ca să nu ne prindă iarna, întotdeauna când venea iarna plecam la sud, iar când se termina iarna, plecam la nord. Acei străini care nu au studiat această climă și i-a prins iarna, a trebuit să abandoneze, pentru că nu au putut să călătorească, să facă 40-50 de km pe zi. Așa că noi am căutat să schimbăm traseul în funcție de evoluția anotimpurilor. De aceea, de la Bogota am mers spre Panama, am mers la Tokio, Osaka, Manilla, Hong Kong, Canton (Guangzhou), Peking (Beijing), Vladivostok, Habarovsk.

Societatea ne-a adus o condițiune: ca să mergem în America pe jos. A trebuit să studiem bine această chestiune. Ca să mergi în America pe jos nu era așa de ușor. După ce am ajuns la Vladivostok, pentru ca să ajungem în Alaska, trebuia să trecem strâmtoarea Bering. Așa că ne-am dus până la paralela 67°(Nord) și am ajuns la o temperatură de (minus) -36°C ca să putem să găsim strâmtoarea înghețată.

Din Alaska, am coborât mai departe de la Juneau, la Vancouver, San Francisco, Acapulco, San Salvador, Managua, San Jose, Casablanca și Alger.

Am venit din nou pe partea de est a Africii, apoi Palermo. În Italia: Napoli, Roma, Milano, Locarno, în Elveția, Berna. Am intrat (în Franța): Belford, Paris, am continuat cu Bruxelles, Haga, Amsterdam, Londra, Glasgow, Quebec, Montreal, Ottawa, Detroit, New York, Washington, Havana, Port-au-Prince (Haiti), Santo Domingo (Republica Dominicană), în Caracas, Lisabona, Gibraltar, Madrid, Barcelona, Malta, Atena, Constantinopol, Sofia, Belgrad, Turnu-Severin, Craiova, București. Ne-am dus pe la nord și ne-am întors pe la sud [Dumitru Dan se referă la faptul că au plecat din țară ieșind prin nord și apoi doar el singur a intrat prin sudul României – n.n.]. Acesta a fost itinerarul nostru. Am vizitat 74 de țări, 30 de colonii, bineînțeles traversând 3 oceane și 7 mări și de 6 ori ecuatorul”.

Pentru a face față călătoriei, cei patru s-au antrenat timp de doi ani. Au studiat itinerariul, au învățat specificul zonelor prin care aveau să treacă, au învățat limbi străine, la perfecție sau cât aveau nevoie ca să se înțeleagă cu băștinații. Au mers cât au putut de mult pe jos, în toate anotimpurile. Pe 1 aprilie 1910, pleacă în marea aventură de la București. Însoțitor le este Harap, un câine ciobănesc care va merge până în America, unde va rămâne să-l vegheze pe Pârvu, cel care va sfârși tragic, după ce va pierde, prin amputare, un picior.

Aventuri incredibile

Abia ieșiți din țară, sunt reținuți de un vameș maghiar, suspectați de a fi instigatori ai unirii Transilvaniei cu România. Erau îmbrăcați în costum popular românesc, ceea ce era o crimă în perioada aceea. Același lucru li se întâmplă când ajung la granița cu Danemarca, unde sunt reținuți de funcționarii vamali, fiind suspectați de spionaj… Adevăratele aventuri încep după ce părăsesc teritoriul Rusiei țariste. ”Din Moscova ne echiparăm bine, cu provizii suficiente și plecarăm cu toții și cu prietenul nostru Harap spre Caucaz. Prima etapă o făcurăm în orașul Tula, apoi prin orașele Orell, Kursk, Charcov, Rostov, Stavropol etc. Ne apropiam de munții Caucaz. Până aici, avurăm puține peripeții. Mai dormeam pe câmp, prin poduri, prin pomi, unde erau comunele mai depărtate”.

În deșert, refuză să se urce pe cămile, nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că așa erau regulile concursului. Arabii ”nu au putut pricepe (…) de ce în loc să ne suim pe cămile, mergem pe jos. Am încercat în fel și chip să le explicăm rostul călătoriei noastre, arătându-le că de aproape un an călătorim prin lume pe jos și că tot așa avem de gând să continuăm drumul ani întregi, până ce vom ocoli pământul”. În Africa, spune autorul, ”ziua dorind frigul nopților, iar noaptea regretând căldura, chiar înăbușitoare a amiezii. Mergând paralel cu Nilul, drumul prin Africa știam că este foarte periculos. Nilul era și adăpostul crocodililor, trebuia să fim prudenți, să nu fim atacați. Căldurile ne moleșeau opincile, înotam prin nisip, foamea ne răzbise bine”.

În Australia, lucrurile au luat o turnură periculoasă: ”Dar iată o întâmplare foarte periculoasă pe care am avut-o când am ajuns în Australia. După ce am trecut de Melbourne, Sydney și Victoria, trebuia să mergem spre Brisbane. De acolo trebuia să urcăm printr-o pădure de circa 30 de km, o pădure de liane. Și sunt numai fiare înăuntru. Și, ca să nu fim în pericol cu toții, ne-am uitat cu binoclul și am văzut niște arbori în depărtare și am zis să ne ducem acolo ca să ne urcăm noaptea în pomi să dormim. Însă nu am făcut decât 6-7 km prin pădure și acolo, când am ajuns într-un luminiș acolo unde erau pomii, am căzut într-o groapă care era acoperită cu frunze și cu crengi.

Când ne-am văzut în groapa aceea care era mai adâncă de 5 metri nu puteam să ieșim afară, chiar și pe umerii celuilalt. Era plină cu sânge și diferite buruieni arse. Ne-am dat seama că am căzut într-o capcană pentru animale Și imediat am dat un foc de revolver ca să audă colegii mei de la marginea pădurii că suntem la un început de pericol. Pentru orice eventualitate, am început să dărâmăm malul care era nisipos. Însă după focul nostru de revolver, au apărut vreo 6-7 capete ciocolatii, cu părul creț și cu nasul turtit. Aceștia erau din tribul banghiilor care era în apropiere. Și când au văzut că noi suntem în groapă, le-am făcut semn să ne scoată, dar ei au rupt-o la fugă. Nu a durat mult și s-au întors alți snopișori de buruieni uscate, aprinse și le-au aruncat la noi (în groapă). Colegul meu Pascu zice:

– Dane, să știi că ne dau foc de vii! Zic:

– Nu! O să le stingem!

Am început să stingem aceste buruieni, dar nu a durat mult și au venit și au mai aruncat câțiva snopi. Pascu meu, care deși era mai voinic ca mine, era în mijlocul fumului, s-a asfixiat și a căzut în nesimțire. Nu a durat mult și am căzut și eu.

Când ne-am trezit, eram legați de un copac, de mâini și de picioare, iar tribul dansa, cânta și mânca. Când ne-au văzut că mișcăm și că ne-am trezit, au venit și ne-au dezlegat la picioare și ne-au dat câte un scaun și ne-au adus și nouă trei oale cu băutură de-a lor. A dat noroc omul tribului cu noi, am luat două căni din acelea și când am gustat, era mai tare ca spirtul de 90 de grade! Cum noi nu obișnuiam să umblăm cu băuturi la noi și eram foarte feriți de această băutură și când a văzut șeful tribului că refuzăm, s-a supărat, a dat un țipăt grozav și a început o horă drăcească împrejurul nostru și care cum trecea, ne lovea cu piciorul. Văzând această situație, s-au oprit și pe urmă ne-au trimis și nouă ceva de mâncare. Începuse să se însereze, au aprins niște stâlpi pe care îi aveau acolo cu rășină și cu smoală și au dat foc ca să aibă lumină în parcul lor acolo. Ne-au adus o tavă cu niște gândaci și cu niște larve prăjite. Când am văzut, am refuzat să mâncăm. Văzând că nu mâncăm nici această mâncare, ne-au trimis în fine câteva bucăți de friptură de cangur și câteva bucăți de friptură de șarpe cu ochelari, din acela de 7-8 metri lungime, tăiate felii așa, parcă erau bucăți de morun sau de nisetru mare. În fine, de foame, pentru că ne dezarmaseră, ne luaseră revolverele, ne luaseră rucsacurile, unde aveam alimente, am fost nevoiți să mâncăm. În timpul și după ce am mâncat, am observat că din cauza băuturii tari au început să cadă câte unul-ici, unul-colo, și când am văzut că nu mai mișcă niciunul, colegul meu care era mai înalt s-a întins cu mâinile la flacară ca să ardă sfoara de la mână, a scos cuțitul din brâu și m-a dezlegat și pe mine și ne-am dus încet până la șeful tribului, ne-am luat rucsacurile, revolverele și scoțând busola să ne orientăm încotro să o luăm, ne-am întors la marginea pădurii la colegii noștri.

Însă nu am făcut decât vreo 2-3 km și s-au trezit paznicii și când au văzut că nu suntem acolo, au început să vină imediat după noi cu sunete de tam-tam, cu gălăgie și sunete de scandal. Noi ne-am dat seama că suntem într-un mare pericol și atunci am făcut imediat uz de petarde. Am dat drumul la cutiile cu petarde luminoase pe sus, am început să tragem și câte un glonț-două așa, ca să nu stricăm gloanțele și să le avem pentru apărare și colegii noștri fiind siguri că suntem într-un pericol au început să tragă și ei pe sus de acolo de la marginea pădurii”.

Prima victimă – răpusă de opiu, la Bombay

Cei patru ajung la Bombay pe 10 iulie 1911. O mulțime de curioși se înghesuie să-i vadă. Conferința și spectacolul susținute aici sunt urmate de o vizită pe colina Malabar-Hill, apoi primesc o invitație la palatul unui bogat rajah din Bombay, mare amator de călătorii. A doua zi, Pascu, bun povestitor, rămâne la palat, pentru a-l delecta pe rajah și pe invitații săi cu întâmplări prin care au trecut. Ceilalți trei pleacă la cumpărături și, când se întorc, îl găsesc pe povestitor epuizat, într-un fotoliu, unde avea să o și sfârșească, după ce a fumat opiu în exces. Era 17 iulie 1911.

A doua victimă – Gheorghe Negreanu

Călătorii ajung în China și, în drumul spre Pekin, trebuie să traverseze munții Nan-Ling. Pe o potecă îngustă, Negreanu se prăbușește în gol, cu bucata de stâncă surpată sub picioare și, în cădere, se lovește la cap: „Negreanu imediat fu pansat de noi. Își reveni și avu bucuria și satisfacția că l-am scos din prăpastie, dar era grav rănit. De mers, nu mai putea merge, dar nici acolo nu îl puteam lăsa. Până la oraș mai erau circa 20 de kilometri. Ploaia continua, noaptea se apropia, pădurea din marginea munților lângă noi, pe drum nici un om. Ce era de făcut?”

Scos din prăpastie, pansat, dar cu mâinile și picioarele fracturate, este dus în hamac până la cel mai apropiat oraș, unde se constată decesul: „Spaima fuse mare și supărarea la fel, pentru că pierdusem al doilea tovarăș, pe Negreanu, cel mai vesel, cel mai curajos și primul dansator și declamator pe scene. Rămăsei cu Paul Pîrvu, foarte abătuți, triști de pierderea tovarășului nostru. Nu mai puteam juca piesa noastră «Ciobanul» care o văzuse atâta lume. Nu mai era Pascu cu armonica, nici Negreanu cu cupletele lui comice și bun dansator cu noi. Grija pentru cheltuielile de existență ne chinuia. Ne temeam că vom muri de foame prin marile depărtări pe care le mai aveam de străbătut, cu distanțe mari de kilometri între orașe și comune. După ce terminasem toate formele legale, plecarăm la drum”.

Tot aici, românii mai au parte de un necaz, care se putea sfârși tragic: Dumitru a râs în timpul unei ceremonii și a fost arestat și condamnat. ”Voiam să protestez, dar 4 chinezi mă apucară și îmi introduseră gâtul, brațele și pulpele picioarelor într-o dublă scândură de lemn, care, strânsă bine, automat îmi paraliză toate mișcările mele. Această scândură era foarte grea și simțeam o violentă durere. Cu toate protestele mele și țipetele mele, călăii mă traseră afară și mă expuse vederii poporului, după tradiția legilor chinezești. Toți cei care treceau prin fața mea erau obișnuiți cu alte cazuri și pe mine, care eram alb și nu galben, începură unii a mă scuipa, alții a mă lovi cu piciorul, iar alții mă înjurau, mă insultau pe chinezește”.

A treia victimă – Paul Pîrvu

Cei doi călători trec prin aventuri incredibile în Siberia, apoi ajung, din nou, în Europa, unde află că doar ei mai sunt în concurs. Pleacă din nou spre America, îmbarcându-se pe „Aquitania”, aflat la prima cursă. Beneficiază de gratuitate la bilet, deoarece companiile maritime încercau să estompeze șocul dispariției Titanicului. După ce traversează statele Virginia, Kentucky, Tennessee, Alabama, Georgia și Florida, ajung la un total de 90.000 km parcurși, performanță neatinsă de nimeni până atunci, într-un interval de timp atât de scurt.

Din păcate, medicii dau verdictul în cazul lui Pîrvu, care nu mai poate merge. Este internat într-un sanatoriu, unde își va pierde un picior din cauza cangrenei. El îl convinge pe Dan să-și continuie drumul ”ca să nu se zică că românii au abandonat”. Era luna ianuarie a anului 1915. Lângă Pîrvu este lăsat și Harap: ”Despărțirea de Harap îmi fu foarte dureroasă și nu puteam să-i explic că îl abandonez pentru totdeauna. Se uita și el la mine că plec, și la Pîrvu, care îl oprise lângă el și îl dezmierda, nepricepând despărțirea și de Pîrvu. Probabil că Harap nu știa că Pîrvu este singurul lui stăpân, fiind obișnuit mai mult cu mine, care alergam mai mult prin oraș și îl îngrijeam așa bine, dându-i alimente de care mâncam și eu. Când observă îmbrățișarea mea cu Pîrvu, ambii cu lacrimi în ochi, Harap al nostru îl lătra pe Pîrvu, voind a mă urma pe mine. Rămăsese înțelegerea între noi să ne scriem cât de des, să ne știm unul altuia situația. De aici, plecai la orașul Tampa”.

La 29 martie 1916, Dan Dumitru ajunge în țară, cu două zile înainte de a se împlini șase ani de la plecare. Mai avea de parcurs 4000 de km, pe care nu-i poate face din cauza războiului. Abia în 1923, după ce merge prin Belgrad, Pristina, Skopje și Tirana, traversează Muntenegru, Mostar, Sarajevo, Zagreb, traversează Slovenia, intră în Italia, continuă drumul prin Elveția și Franța, ca să ajungă la Paris în 20 iulie 1923. Aici, este încununat campion mondial și primește premiul de 100.000 franci pentru cei 100.000 km parcurși pe jos. (Valentin BĂLĂNESCU)