Un artist nu iese niciodată la pensie. Pictorul Grigore Agache s-a pensionat doar de la catedra Liceului de Arte „Victor Brauner” din Piatra-Neamț, odată cu împlinirea vârstei de 65 de ani. A adunat 36 de ani în învățământ, din care cei mai mulți la „Victor Brauner”, înființat imediat după 1989. E dedicat penelului de la vârsta de 3 ani și acum (nerostit) consideră că „este hăruit, probabil nu întâmplător, așa cum pictura l-a ales, și școala l-a ales fiindcă avea de dăruit: seriozitate, muncă, expresivitate, profunzime, sobrietate, neobosită căutare a ultimei esențe”. Grigore Agache a pregătit generații de elevi, dintre care unii au răzbătut în lumea artei din Franța, Italia, ori și-au făcut un nume aici, în România. Pe cei talentați – în care s-a regăsit fiind copilul care în 1965, când avea 10 ani, a plecat din casa părintească, de la Gherăești, în anii grei de după colectivizare și a fost admis la liceul „Octav Băncilă” din Iași – i-a „muncit” eficient ca să nu se irosească. Și i-a învățat că, în condițiile tot mai dificile ale artistului în lumea modernă și a valului de amatorism întreținut de snobi ai căror bani pot face și o mâzgâlitură celebră, doar seriozitatea profesionistului poate trece proba timpului.
– Cum de s-a înființat liceu de artă la Piatra-Neamț în anii 1990 sau a fost doar entuziasmul acelor vremuri?
A fost și entuziasm. Era și un soi de libertate, știți… Dar a fost și o necesitate, erau talente care se pierdeau, cumva, pentru că să mergi în nu știu ce județ să studiezi era greu. Și eu am fost la Iași, încă din ciclul primar, cum e gimnaziul acum. „Octav Băncilă” era singurul liceu din Moldova. La înființarea Liceului de Artă Piatra-Neamț contribuția a avut-o cine a fost inspector atunci: domnul Cristea Augustin și domnul Vadana, regretatul Puiu Vadana, care au insistat la minister.
– Câte clase și ce profesori ați fost, la-nceput?
Am pornit cu o clasă de 30 de elevi, pictură și modelaj. Era nevoie de cadre de specialitate, cu academia de artă. Eram eu, era Silviu Bejan. Mai apoi s-a înființat secția de artă decorativă a doamnei Camelia Tanasă (Rusu), apoi a venit și doamna Aida Ghiorghișcan. Mai târziu s-a înființat clasă de imprimeuri. Apoi o secție de modelaj cu domnul Lucian Tudorache. Este istoria pe scurt a celor 30 de ani de când există „Victor Brauner”. Noi eram toți tineri, sub 30, 30 și ceva de ani. Aveam forță, dorință foarte mare de a lucra. Când ești tânăr, muți munții! Entuziasmul a contat foarte mult. Era și profesionalism, noi eram absolvenți ai Academiei de Artă de mare calibru. Și Bucureștiul, și Clujul unde am terminat eu, și Iașiul erau academii unde se intra foarte greu. Era o concurență la sânge atunci, erau în jur de 6-7, rareori 10 locuri. Eram foarte pregătiți, ca viitori profesori la Liceul de Artă, existau potențialități.
– Și cu clădirea, cu banii, cum a fost?
Îmi amintesc așa ca prin vis. Mai întâi am lucrat la Asociația taberelor, vreo 2-3 ani, vizavi de parcul Cozla. Am găsit acolo niște săli bunicele. Am improvizat – ăsta e cuvântul! Am improvizat șevalete, table, am mai căutat în diferite locuri, s-a mai găsit câte ceva.
– Adică a adus fiecare profesor de acasă?
Da. Și am mai găsit pe la diverse instituții, șevalete pierdute prin poduri. Mi-amintesc că ne-am adus cu trenul la Bicaz, aveau o școală populară de artă, parcă. Și aveau vreo 10 șevalete. Le-am cărat până la gară, împreună cu copiii, fiecare avea câte două șevalete și le-am urcat în tren. Au fost niște momente speciale, fără nici o finanțare, fără nimic. Finanțările au venit după câțiva ani. Dar ne-am descurcat onorabil, să știți. Apoi, am avut spațiu la „Cartianu”, la „Hogaș”. După aceea am primit spațiul unde acum e cultura generală, la corpul B, pe bulevardul Decebal. Spațiul fusese, mi se pare, al Școlii 4. Era mai vechi, mai rudimentar, dar era acceptabil: săli mărișoare, lumină destul de bună. Aveam, în sfârșit, spațiul nostru, nu mai umblam cu cerșitul.
– Probabil că și elevi erau mai mulți. Veneau și din alte județe?
Veneau și din alte județe, veneau și din Roman, din Târgu Neamț. A fost o explozie atunci. Era concurență: 5-6 pe loc la liceul de artă, acum nu mai e așa. Era o dorință de a învăța și era o șansă pentru copiii talentați. A fost o treabă bună, chiar dacă eram, așa, un liceu improvizat. La olimpiadă am obținut rezultate foarte bune și o spun fără modestie. La prima olimpiadă când am fost, la Timișoara, prin 1992-1993 parcă, am venit cu premii, de la premiul I până la mențiune. Ne-am bătut cu Iașiul, Bucureștiul, cu Timișoara, Clujul – licee cu tradiție. S-a muncit foarte mult, noi eram tineri și dornici să le împărtășim tot ce se putea viitorilor candidați la Academia de Artă. În primii ani, până prin 2000, au fost 5-6 pe un loc. Era de muncă foarte mult, fiindcă trebuie să stăpânești bine toate zonele: desen, desenul după natură, natură statică, portret și figura umană. Cam pe asta se mergea la probele de la examen și, cum să zic, am luat-o de la 0. Un liceu fără tradiție – nouă ne-a fost foarte greu, s-a muncit dublu, triplu. Copiii învață unii de la alții, la liceul de artă mai ales, învață foarte mult și văzând ce fac ăia mai mari. Noi am mers pe un teren sterp, nu aveam tradiție.
– Dar erau profesori bine pregătiți, cum spuneți, așa că elevii au avut niște modele, succesul n-a fost întâmplător.
Da, noi eram modelele, exact cum spuneți. Numai că a fost muncă și pentru profesori și pentru elevi. Erau momente când glumeam între noi și spuneam: „Măi copii, mai dați pauză la profesori că au obosit”. Profesorul făcea corectura și în pauză, pentru că fiecare elev aștepta să treci pe la el, erau foarte interesați. Am muncit până s-a format o concepție, o viziune. Nu puteam să mergem cu chestii amatoricești. Și olimpiadele erau la modul foarte profesionist făcute, cu invitați de la Academia de Artă în comisie. Era un filtru foarte serios. Am trăit momentele alea de extaz, când veneam cu premii, la toate secțiile. Acuma exagerez un pic, dar cam ne băteam la numărul de premii cu „Rareșul”. Au fost ani frumoși, copii care au reușit la Academiile de Artă, care au devenit artiști și fac o figură frumoasă acum. Mulți dintre ei au avut burse în străinătate, unii s-au întors, alții au rămas. I-aș pomeni, din generațiile mai vechi, pe Ciprian Toma, pe Laurențiu Dimișcă, pe George Romila care are un talent deosebit. Este Irina Irimescu, din generațiile mai noi, care este în Franța și e apreciată acolo. Mai avem profesori care sunt acum la liceul de artă: Diana Stanciu, care este la catedra de pictură în locul meu. Și acest tânăr, extrem de talentat, Andrei Nuțu, și Mădălin Ciucă, alt băiat foarte talentat.
– Cum s-a ales numele pictorului Victor Brauner pentru liceul nostru de arte?
Au fost mai multe propuneri, și din muzică. Noi ne-am gândit și la pictorul Aurel Băeșu. Doar că Victor Brauner era un nume mai sonor, de factură internațională. El s-a cunoscut și cu Picasso, se spune că ar fi trecut un an-doi și prin școala noastră de la Piatra-Neamț. Până la urmă s-a ajuns la varianta Victor Brauner și este de bun augur, liceul s-a dezvoltat în acești 30 de ani.
– Ca pictor, e important să-ți faci un stil propriu?
Stilul vine mult mai târziu. Nu se pune problema unei personalități creatoare decât, să zic, în facultate, poate mai târziu. După multe acumulări, după multă muncă. În general, în artele plastice se vorbește de acumulare multă, în timp și stilul personal vine după multe căutări. E greu să ajungi la un stil al tău.
– De ce? Sunt atâția pictori amatori care uimesc și se afirmă rapid.
Pentru că drumurile-s bătătorite. Amatorii vin cu spontaneitate. Dar asta nu ține mult. Publicul poate fi snob, superficial. Nu știu, dar eu, ca profesionist în domeniu, cred că nimic solid nu se poate face fără o temelie solidă. Eu prefer știința și rigoarea.
– Este tânăra generație pregătită să crească în ritmul pe care pictura îl cere?
Părerea mea este că învățământul actual suferă transformări și din cauza tehnologiei, a mediei. Observ că și la olimpiade nu se mai merge pe criterii foarte riguroase. Desenul e punctat mai puțin, se îndepărtează de școala de artă de odinioară. Se merge mai puțin pe studiu, mai mult pe experiment, pe creativitate. De obicei, creativitatea trebuie să meargă mână-n mână cu studiul, trebuie să fie o dezvoltare firească. Și-atunci te întorci de fiecare dată la motiv, la natură. Ca și-acum, când sunt prea multe expoziții cu natura ca temă. Era o glumă înainte, noi le spuneam „pășunisme”. Acum se vorbește de un nou figurativ, care va ține cât va ține, probabil.
– Pentru învățământul artistic ce trebuie făcut?
Cred că baza materială ar trebui pusă la punct, mereu a fost deficitară. Culorile costă mult. Și celelalte materiale trebuie reînnoite. Mai sunt șevalete de acum 30 de ani, vă dați seama!
– Care mai este condiția artistului în aceste vremuri?
Sunt mulți care merg pe linia tradițională. Cei care au ceva de spus continuă. Pe cont propriu. E un risc personal. Pe cine mai interesează arta?!
Mulți se orientează și pe întrepătrunderea dintre arte. Dar, vedem o inflație și-n muzee, e multă artă. Se vorbea la un moment dat de moarte artei… probabil e doar o impresie, dată de o reformulare a expresiei artistice. Cumva ne doare, fiindcă mass-media au explodat, internetul a explodat și se banalizează arta. În schimb, am observat o expansiune a picturii iconografice.
– Ce proiecte aveți în lucru?
Da, în sfârșit sunt doar artist profesionist. Am tot timpul acum să mi-l dedic picturii. Să dea Dumnezeu să mă și bucur de acest timp de „libertate”, să-mi pot duce ideile la capăt. Acum sunt doar eu și șevaletul. Pregătesc o expoziție, într-adevăr, pentru anul viitor, pe o temă mai veche – metamorfoze umane, metamorfoza zidului, dar cu totul altceva decât cea de anul trecut. Mult mai elaborate, acum am timp.
A consemnat Cristina IORDACHE
