ROMÂNIA SĂRACĂ. 3 copii trăiesc în întuneric și-n noroi

România săracă este oriunde. Într-un capăt de stradă urbană, într-o căsuță cu două camere, sau pe ulița unui sat, unde 5 copii flămânzi stau în jurul unei plite crăpate și așteaptă să fiarbă ceaunul cu cartofi. România săracă se vede la școală, pe stradă, la magazin, în autobuz, în privirea copiilor care se uită cu jind la o pereche de pantofi, la un fular sau la o păpușă. România săracă este mai mult decât cifre, statistici, praguri relative calculate după venitul median net per adult și raportate la nevoile „elementare” ale omului: locuința, alimentația, igiena și siguranța. Într-un raport al Consiliului pentru Drepturile Omului al ONU se spune că ”autoritățile publice românești marginalizează complet problematica sărăciei, precum și efectele de durată ale sărăciei, mai ales pentru copii și tineri”. O vizită în oricare colț al acestei țări confirmă concluzia acestui raport. Sărăcia, perpetuată deseori în aceleași familii, de generații întregi, este o realitate. „Mesagerul de Neamț” și-a propus o campanie prin care să prezinte sărăcia din județ. Reală, apăsătoare, înecată deseori în lacrimi de neputință, adică exact așa cum e.

”Pe timp de iarnă trăim doar din alocație”

Vasile (46 de ani) și Lăcrămioara (45 de ani) Trifan trăiesc în ultima ”casă” din Itrinești, comuna Mărgineni, la capătul unei ulițe pline de noroi, pe un tăpșan la care nu se poate ajunge decât cu o mașină de teren.

”E casa bunicilor. Pe timpul lui Ceaușescu nu-ți dădea voie să ai două case, iar bunicii aveau una pe un deal, lângă o cruce. Erau bătrâni, au stricat acolo și s-au mutat aici și casa asta cred că e de-o seamă cu tata. Am dat cu glet, am făcut, dar se dărâmă, nu mai ține nici cu glet, nici cu nimic nu mai ține. Eu stau aici de la 11 ani, atât aveam când a murit mama”, povestește Vasile Trifan.

Locuința nu are gard. A rămas în picioare doar poarta, devenită inutilă și, tocmai de aceea, lăsată tot timpul deschisă. Alături este legat un câine mic și rău, lăsat sub cerul liber. Un altul, mai aproape de casă, are un fel de cușcă încropită din două bucăți de tablă. ”Casa” are două cămăruțe cu pereții crăpați și cu tavanele căzute. În aceste condiții de-a dreptul inumane, soții Trifan au crescut 8 copii. Acum au mai rămas cu doi, dar au în grijă și un nepot – fiul uneia dintre fiice, care s-a grăbit să devină mamă.

”Am o fată care a fost în Italia și acuma e la locul ei, la Brăila, la bărbatul ei, cu care are un copil. Altă fată trăiește cu unul de pe la Mărgineni. A mai trăit cu unul și acum e cu altul. Nepoțelul e la mine. Nu e în stare să-l țină că, mă scuzați, umblă din bărbat în bărbat și așa nu se face casă. Decât să stea pe stradă, îl cresc eu cu ce pot. Nepoțelul are 7 ani. Mai am doi băieți care au terminat școala și lucrează pe la Ștefan cel Mare, și două fete la Tupilați, date în plasament că am avut niște probleme mai demult. Am fost plecat de acasă pe la București, la treabă și a găsit-o pe soție singură, fără lemne. Au făcut anchetă socială și au luat copiii. De asta iarna nu mai pot pleca eu de acasă. Trebuie să am grijă să aduc lemne. Acolo unde au avut bunicii casă, cresc copaci și mai tai câte unul, îl aduc, îl crap și o vreme ne încălzim. Chiar azi am adus. Acuma e mai ușor, că avem numai 3 copii acasă. Este Denisa, care are 8 ani, un băiat de 14 ani care trebuie să-și ia buletinul acuș. Și nepoțelul de 7 ani. Ne descurcăm, dar greu. Eu toată vara sunt pe la Maramureș, Arad, Timișoara, la pădure. În sezonul de iarnă nu se poate că-i zăpadă, pe timp de iarnă trăim doar din alocație, dar alocația se duce pe pachetele copiilor, când începe școala”.

”Am dat 3 milioane, am luat o oaie, am tăiat-o, am jupit de pe ciolane tot, în găleată acolo e numai carne macră”

Curtea este plină de noroi la fel ca și ulița. Toți membrii familiei poartă cizme de cauciuc și intră direct în casă. Uneori copiii se urcă în pat uitând să se descalțe. Într-o cameră, între două paturi așezate în unghi drept, e un depozit de gunoaie, peste care stă să cadă tavanul improvizat din plăci de OSB și scânduri. Singurul avantaj este că nu plouă înăuntru, dar cad pereții. Casa e din lemn cu lut și paie și nu are curent electric.

”Am avut un panou solar, unul din ăla mic, dar s-a dus, nu mai încarcă. Cel mai apropiat stâlp de curent este la 150 de metri. Eu am tras de la vecinul, am băgat cablu prin pământ și mergeam prin contor legal, dar mi s-a spus de la primărie că nu am voie, că-s două traficuri de drumuri și-i periculos. Atunci am scos cablul și m-am necăjit cu panoul ăla cât a mers. Acum stăm la felinare din astea la baterii, stăm și la lanternă, ce să facem?”,

Denisa și băiețelul de 7 ani merg la școală. Denisa e mândră de caietele ei și vine afară, cu unul, să ne arate cât de frumos scrie. În casă e întuneric și ziua din cauza pereților afumați. N-o deranjează nici noroiul, nici mizeria, nici faptul că își face temele la lanternă sau la felinar. Îți dorește jucării, mai ales o păpușă, și-și mai dorește să devină călăreață.

”Îți cumpăr cal la vară, ca să ai cum să te pălești”, îi spune tatăl zâmbind. Ea se uită neîncrezătoare, neștiind dacă să se bucure sau să aștepte vara să vadă dacă se îndeplinește promisiunea.

Lăcrămioara Trifan are aerul unei femei resemnate. Ia lucrurile așa cum sunt și vede partea plină a paharului: ”Mai am și eu oleacă de pământ la Mărgineni. Am măcinat grâu, am făină de grâu, am și făină de păpușoi, mai am de la un patron de aici de luat niște grăunțe și-o să mai macin iar. Avem cât de cât ce mânca”.

Vasile arată spre o găleată prinsă de o grindă sub streașina casei: ”Am lucrat tocmai la Gorj. Am luat o oaie când am venit. Am dat 3 milioane, am luat o oaie, am tăiat-o, am jupit de pe ciolane tot, în găleată acolo e numai carne macră, să facă soția mâncare. E greu, dar ce să fac? Eu am vrut ajutor social, dar să fac treabă la bătrânii din sat de aici, să nu mă duc iarna să-mi înghețe pâinea 4 kilometri pe jos până la comună, să fac treabă 3 ore și mă întorc înapoi. Așa n-am vrut. Mai bine mă duc la muncă. Aici nu se câștigă. Nu-ți dă nimeni mai mult de 50 de lei la zi. Prin țară luam 120 de lei la zi, un pachet de țigări și un milion jumate de mâncare pe săptămână. Și-mi convenea. Am lucrat și cu niște oameni de la Piatra Șoimului și mi-au spus că primăria le-a tras la toți lumină și apă gratuit. La noi nu. Curent n-avem, apă aduc de la fântâna din drum pentru băut și de la o altă fântână din deal, pentru spălat. Ne chinuim cum putem…”

Cristina MIRCEA

N.R.: Este un caz disperat, dar în nici un caz unic. Părinții par să se complacă în situația în care sunt, dar asta nu înseamnă că cei mici au vreo vină. Iar promiscuitatea în care trăiesc naște promiscuitate. Cel mai probabil societatea nu a făcut tot ce se putea pentru ca acești copii să beneficieze de condiții minime de viață și educație. Primăria, școala, biserica ar trebui să se implice activ. În Neamț există și o Comisie pentru Protecția Copilului, există ONG-uri care apără drepturile copilului. Așteptăm păreri, idei, soluții care ar putea schimba lucrurile în bine.