Fluxurile mediatice ale momentului sunt acoperite de noutățile alegerilor din America, mai precis Statele Unite, unde democrații și republicanii reprezentați de Biden și Trump stau în joc de gleznă până la aflarea rezultatelor finale. Sincer, mi‐e absolut indiferent de cel ce va câștiga pentru că noi tot plătim. Securitatea noastră regională este asigurată, pe bani, două procente jumătate din PIB‐ul mioritic fiind alocat apărării, dar nu pentru bocanci și pesmeți, ci pe echipamente din afară, ultima achiziție fiind mediatizată ca o mare afacere. Vom cumpăra niște F16 din Norvegia, aparate bune, verificate, nu bat, nu troncăne, adică mai ceva ca un Golf IV folosit de o bunicuță nemțoaică pentru mers la piață ori biserică, în rest fiind plimbată de nepoți. Juri că‐s noi.
Veți spune că mă dau expert în avioane de luptă, în condițiile în care eu am făcut armata la blindate, dar departe gândul pentru așa ceva. Știm cu toți, oastea unei nații este învăluită în mistere, documente secrete, cotloane și accese interzise, așa că a da pe goarnă – aloooo, ne luăm F16, da? – vine cam în contra vântului. La prima vedere. În fapt mișcarea asta are un haz, dacă ne aplecăm spre sociologie care ne învață că stabilitatea unei nații este sprijinită și de încrederea în instituțiile de forță, un procent de peste 60% fiind un minim, sub care nu este bine de coborât, deoarece se simt fiorii reci ai anarhiei, urmărită de mulți când e vorba de o destabilizare în masă. Cum aviația este și va rămâne multă vreme în topul viselor de
bărbăție ale celor ce trăim azi, ministerul ocupat cu apărarea nu se sfiește să ne informeze că are obiectul muncii, prin urmare putem dormi liniștiți. Da. Numai că avem cea mai mare producție regională de MIG‐uri la hectar, plus cohorte de generali cu luceferi dobândiți la apelul bocancilor, plus cocoșabile studii simandicoase între două prânzuri la popotă. Amintiți‐vă de gradele date de Oprea la câte un șpriț mai strașnic. Dacă eram acolo, ehee… Ministerul nu oferă nici un fel de explicații despre spațiile deținute și scăpate selectiv pentru cei cu dare de mână, în felul acesta intrând în sfera respectabilă a jucătorilor imobiliari, că are cu ce, slavă Domnului. Ca un exemplu. Dacă mergeți spre București, la intrarea în Râmnicu Sărat, pe dreapta era o ditamai unitate militară care azi oferă vederii un pavilion imens cu geamuri sparte încunjurat de bălării cât omul, la pachet cu alte acareturi și groază de teren aflat intr‐o stare admirabilă de pârloagă cu
tot ce trebuie. Ce este cu el? Secret. Și exemplele pot continua.
Lumea spune că nu avem armată. Greșit. Avem. Armate de contabili, de intendenți, de pensionari, de ofițeri care aleargă suta de metri într‐o zi, până la trei jumate, plus armate de funcționari cu stele pe umăr despre care nu știe nimeni nimic. E secret. Militar. În timpul acesta, francezii vin cu tancurile lor, ale noastre fiind vechi și ruginite (uitați‐vă din tren pe dreapta, după ce treceți de Roman spre Bacău). Că se plâng de condițiile oferite, camaradul român ridică din umeri – atât s‐a putut, pardon! ‐ și îi poftește în Micul Paris unde „este de toate“. Așa că, poate ar fi mai nimerit să nu știm de avioane și alte acareturi militare, să dormim liniștiți cu gândul că este ceva sau cineva care ne are în pază și să nu mai pierdem vremea fierbandu‐ne creierii despre ce face un F16 sau un militar francez lipsit de Camembert‐ul lui cel de toate zilele, la noi.
Pe mai încolo. (GD Patraucean; FOTO: lockheedmartin.com)
