Capitalism în Neamțul începutului de secol XX? Industrie în Neamţ? De ce nu, pe drumul bătătorit de Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, cărturarii vizionari în ceea ce s-a numit mai târziu industrie. Sau Mihail de Hodocin, Eugeniu Alcaz, colonelul, sau Leopold Bach. Industria a fost favorizată în Neamţ de condițiile naturale, dar s-a dezvoltat după caracteristica capitalismului: investiții minime cu câștiguri imediate și mari (sic!).
Primul stabiliment pe care-l putem numi industrial în Neamţ a fost fabrica de hârtie, construită de aga Gheorghe Asachi pe moşia Vânători, lângă Piatra, şi a produs începând cu noiembrie 1841. Fabrica lui Asachi dispunea de maşini aduse de la Viena: trei maşini cilindrice, una de tăiat petice, două prese de apă şi trei de uscat hârtia. Se foloseau atât specialişti străini, cât şi lucrători din satele vecine. În fabrica de hârtie de lângă Piatra se realizau şase tipuri de hârtie, cu preţuri între 14 şi 48 de lei topul. Pentru că hârtia era, totuşi, de calitate inferioară celei din import, Gheorghe Asachi a obţinut un privilegiu pe trei ani, reînnoit de mai multe ori, prin care instituţiile statului trebuiau să folosească numai hârtia fabricată în ţară. Din păcate nu toţi funcţionarii au respectat poruncile date în acest sens de Sfatul Ţării, motiv pentru care Gheorghe Asachi a formulat numeroase plângeri. Mai mult decât atât, în 1856, privilegiul acordat lui i-a fost ridicat de guvern, acest fapt având drept consecință lichidarea la scurtă vreme a fabricii de hârtie de lângă Piatra-Neamț. Concurența străină a fost mai puternică decât ideea de a proteja industria națională.
Printre întreprinderile industriale din Neamț, ce pot fi calificate cu atributul de pionierat în țară, a fost și fabrica de postav înființată de Mihail Kogălniceanu în 1853 la Târgu-Neamț. Inițial în fabrica lui Kogălniceanu s-a folosit forța râurilor, dar din 1855 s-a cumpărat, tot din străinătate, o mașină cu aburi. Fabrica dispunea de mașini perfecționate și de instalații capabile să execute operații de la filatură până la apretură, dar și de ateliere de reparații și de întreținere. Materia primă era lâna colectată din zonă. Pe la 1863, aici munceau 120 de lucrători. În 1876, fabrica lui Mihail Kogălniceanu a fost vândută colonelului Eugen Alcaz, care a mutat-o la Buhuși, tot în Neamț. Pe lângă fabrica lui Mihail Kogălniceanu mai existau la Târgu-Neamț fabrica de postav al lui E. Buhl și fabrica de postav de la Mănăstirea Neamț. Tot în această perioadă se vorbește despre existența în Târgu Neamț a câtorva case „ce produceau sute de mii de coți de suman”. Acest meșteșug era făcut rudimentar, cu piepteni de mână, cu fusul și furca, stative, roata țuțuienească, suveica, piua, etc.
Cercetările făcute de Mihailic de Hodocin în Muntele Neamțului semnalau prezența minereului de fier și că pe baza acestor descoperiri el a trimis Departamentului Lucrărilor Publice, începând cu 1850, memorii pentru înființarea unei „băi de fier” lângă satul Vaduri, pe moșia Mănăstirii Bisericani. Același inginer semnala prezența în apropierea schitului Tarcău a cărbunilor de pământ, „conținând multă pucioasă, foarte nimerită pentru facerea vitriolului” (acid sulfuric foarte concentrat), în aceeași zonă existând și „piatră acră” folosită în industria textilă și la spălatul butoaielor. Pe la 1853 funcționa o „fabrică de potasă” pe moșia Pipirig a Mănăstirii Neamț. Proprietarul fabricii cerea la 1853 să i se acorde un privilegiu pentru 10 sau 15 ani prin care să nu mai plătească vamă pentru produsele exportate. Din petiția acestuia aflăm că fabrica folosea lemnul căzut și putred de prin pădurile de pe moșia Pipirig. Sfatul Cârmuitor nu a acordat privilegiul cerut pe motiv că fabricarea potasei în Moldova nu era o invenție. De altfel, fabricarea potasei începea să nu mai fie rentabilă, deoarece pe plan mondial se inventase soda, care o înlocuia cu mai multă eficiență.
Dezvoltarea industrială a județului Neamț s-a intensificat la începutul secolului al XX-lea, primul loc fiind deținut de industria lemnului, urmată de industria textilă, alimentară, a hârtiei și a materialelor de construcție. Cuprindea în 1914 (după „Anuarul statistic al României”, București, 1915) o serie de întreprinderi:
– 22 fabrici de lemn și mobilă;
– 8 întreprinderi alimentare;
– 3 fabrici textile;
– o fabrică de hârtie;
– două întreprinderi diverse. În toate acestea lucrau 3.766 lucrători.
Ramura cea mai dezvoltată în care s-a plasat un capital mai mare, era industria lemnului celulozei și al hârtiei, datorită în primul rând posibilităților de transport ușoare, pe apele repezi ale Bistriței care erau folosite în acest scop tot restul anului. Și cea mai mare parte a acestor întreprinderi erau înșiruite în lungul acestui râu, semnificativă fiind și repartiția populației după ocupații în această zonă: 65% din locuitori erau antrenați în lucrări forestiere, dintre care 45% muncitori în pădure și 20% plutași.
Orașul Piatra Neamț s-a dezvoltat încă de la început ca un oraș al lemnului, zona industrială fiind așezată în lungul Bistriței care oferea posibilități de transport și aprovizionare cu apă potabilă și industrială. În 1915 din 18 stabilimente, 4 erau fabrici de cherestea, după cum o arată arhivele nemțene. În 1916, din 27 stabilimente, 3 erau de cherestea, ca în 1918 să revină iarăși la 4 fabrici de cherestea și alte produse din lemn. Cele mai importante fabrici de acest fel erau: Fabrica „Bistrița”, înființată în 1886, Fabrica „Albina”, fondată în 1914 în comuna Tarcău, cu un capital inițial de 8.000 lei și un număr de 600 lucrători; Fabrica „Moldova”, 1888, așezată pe malul stâng al Bistriței; „Societatea anonimă pentru industria de lemnărie și perii” (fosta Leopold Bach) transportată în 1893 din București la Piatra Neamț; Fabrica de hârtie și mucava, înființată în 1909 de Gustav Eichler, cu un număr de 300 muncitori.
Cele mai multe dintre fabricile de cherestea exportau mari cantități de produse în Anglia, Spania, Franța, Germania, Turcia etc., de exemplu, la Fabrica „Albina”, 30% din totalul producției era destinat exportului, iar restul nevoilor interne.
Începuturile industriei textile trebuie căutate în activitățile casnice ale gospodăriilor țărănești, pentru satisfacerea nevoilor imediate, devenind ateliere ce funcționau pe întreg teritoriul județului, la orașe și sate, iar bâlciurile și iarmaroacele fiind locuri de desfacere a produselor acestor meșteșuguri.
În 1913, la Târgu Neamț erau 8 fabrici de sumane și o filatură de lână și țesătorie, „Lupu Elias”, cu 15 lucrători, iar pe lângă orfelinatul din localitate funcționa un atelier de covoare. Un rol important în viața economică a județului l-a avut Fabrica de postav de la Buhuși înființată de colonelul Eugeniu Alcaz (1895). Până la primul război mondial fabrica era destul de mică și producea în special postavuri groase destinate producției interne, ca după război să producă stofe fine. În 1907 ia ființă Fabrica „Doamna” pentru tricotaje și bonetării, care importa materie primă din Italia și Germania și avea un număr de 300 de muncitori.
Industria alimentară era bogat reprezentată prin stabilimente mai vechi sau mai noi. În 1912, existau 179 mori cu apă, 31 mori cu benzină, 5 cu aburi. Cele mai importante erau: Moara „Doamna” din Piatra Neamț, moara lui Alex. Teohari din Târgu Neamț, Moara lui David Rabitz din Piatra Neamț.
În dezvoltarea comerțului din acest județ, un rol deosebit l-au avut târgurile și bâlciurile în număr mare: 95 de târguri în 19 localități, unde veneau producători direcți din județ sau din județele învecinate. Un rol favorizant l-a jucat râul Bistrița de-a lungul căruia, fie pe plute, fie pe drumurile de pe maluri, se mișcau mărfuri din diferite direcții.
Agricultura are o dezvoltare lentă, deoarece și în acest județ se mențineau relațiile semi-feudale, dominantă fiind proprietatea moșierească. Cu toate că de la 1864 până în 1908 trecuseră în proprietatea celor 39.906 familii din Neamț, aproximativ 113.843 ha din proprietatea statului sau din moșiile particulare, nu era de ajuns pentru nevoile țărănimii. În 1915 situația se prezenta astfel: 13.715 agricultori cu loturi până la 2 ha dețineau o suprafață mai mică decât cei 20 proprietari de moșii cu suprafețe de peste 500 ha. În aceeași perioadă existau 1.229 familii fără pământ. Lipsa de pământ în rândul țărănimii a dus la sistemul arendării și sub-arendării unor părți din marile moșii. Nu s-a învăţat nimic din istoria anului 1907. Cu toate că existau aceste greutăți, totuși, de pe suprafețele cultivate, în special în întinsele depresiuni subcarpatice, se obțineau mari cantități de cereale. O altă ocupație era creșterea animalelor, de altfel ramură tradițională și la munte și la șes. A început la 1916 războiul şi a fost greu pentru nemţeni şi industria şi agricultura au fost puse în slujba armatei române. Dar la 1918 se năştea România Mare şi nemţenii deveneau parte a unor noi realităţi şi reforme.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
Un comentariu
Foarte interesant articolul. Mulțumim autorului.