Mitropolitul Pimen Georgescu a fost un mare arhiereu, cu un rol important în viaţa duhovnicească a românilor, care a condus un sfert de veac Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Dar, mai mult de atât, în timpul Războiului de Întregire a fost ierarhul cu cea mai patriotică activitate şi a căpătat numele de „Mitropolitul Războiului şi al Marii Uniri”. Şi-a pregătit urmaşi de nădejde, între ucenicii săi pe care i-a îndrumat pomenim pe Nicodim Munteanu, episcop de Huşi în anii Marelui Război şi viitor patriarh al României, pe profesorul şi protopopul Constantin Nazarie, aflat în fruntea Serviciului Religios al Armatei Române, pe Iustinian Teculescu, Ioan Stroia şi Partenie Ciopron, viitori episcopi ai Armatei, pr. prof. Cicerone Iordăchescu, Veniamin Pocitan sau arhimandritul Teoctist Stupcanu.
Scurtă biografie
S-a născut la Provița de Sus, în județul Prahova, la 22 octombrie 1953, cu numele de Petre. Tatăl său era fiu de preot, oier priceput şi duminica cânta în corul bisericii. Mama sa era tot fiică de preot și Petre s-a simțit de mic atras de haina preoțească.
Școala primară a început-o în satul natal și a continuat-o la Câmpina și Ploiești. În 1869, s-a înscris la concursul privind obţinerea unei burse la Seminarul Central din București. Are succes şi a absolvit în 1874. În septembrie 1874, s-a căsătorit cu Paraschiva, fiică de preot, iar în martie 1875 a fost hirotonit diacon la biserica Sf. Vasile din Ploiești. Soția îi moare tot în acest an la scurt timp după nașterea unui fiu, botezat Ioan.
În 1877, cu susținerea mitropolitului primat Calinic Miclescu, a fost numit diacon la Catedrala Mitropolitană din București. În 1880 a fost trimis cu o bursă la Facultatea de Teologie din Cernăuți, absolvită în 1884, iar anul următor își susține lucrarea de doctorat.
Moartea fiului său Ioan în 1886 l-a făcut pe arhidiaconul Petre Georgescu să îmbrace haina monahală la Mănăstirea Căldărușani, primind numele de Pimen. A fost preoțit în același an, iar în 1888 a devenit devenit unul din primii profesori ai Facultăţii de Teologie de la Bucureşti, unde a predat apologia şi teologia dogmatică şi simbolică. A devenit apoi episcop al Argeşului, în februarie 1895.
În 1902, a fost ales episcop al Dunării de Jos, primind cârja episcopală chiar din mâna regelui Carol I şi fiind primul ierarh investit de regele ţării. A fost apoi ales, cu o majoritate zdrobitoare (198 din 219) mitropolit al Moldovei şi Sucevei.
„Mitropolitul Războiului de Întregire”
După izbucnirea primei conflagraţii mondiale în vara anului 1914, societatea românească a fost bulversată de dezbaterea referitoare la opţiunea externă a României. Încă din vara anului 1915, Pimen a vizitat toate judeţele eparhiei sale pentru a cerceta conştiinţa poporenilor în pragul marilor încercări. În momentul intrării României în război, mitropolitul Pimen a trimis o circulară în toate protopopiatele şi la toţi preoţii de parohii pentru a pregăti credincioşii de război. Totodată, mitropolitul a ordonat să se tragă clopotele tuturor bisericilor din Moldova pentru a vesti marea încleştare la care era chemată întreaga suflare românească.
În anii refugiului, autorităţile au întâmpinat o serie de greutăţi ce se cereau depăşite şi rezolvate. Rămăseseră doar câteva personalităţi care în conştiinţa românească simbolizau suveranitatea naţională, cauza înfăptuirii idealului naţional şi ideea „rezistenţei până la capăt”, care a făcut posibilă epopeea românească din vara anului 1917: regele Ferdinand, regina Maria, Nicolae Iorga, generalul Averescu şi Pimen Mitropolitul.
Dacă în perioada 1916-1918, majoritatea eparhiilor erau sub autoritate străină, fără nici o posibilitate de a se manifesta liber şi a sluji idealul naţional, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, rămasă în zona liberă necontrolată de inamic, a devenit entitatea reprezentativă a ortodoxiei româneşti luptătoare, asumându-şi pe deplin rolul duhovnicesc primordial şi misiunea de apărătoare şi îndrumătoare a poporului român.
A înfiinţat Serviciul Clerului Militar în 1915 şi a reglementat activitatea preoţilor militari care deserveau în armată. Tot el l-a recomandat în postul de protoiereu al Serviciului Clerului Militar pe preotul Constantin Nazarie, profesor de Teologie morală la Facultatea de Teologie de la Bucureşti, ce a avut un rol important în conducerea clerului participant la acţiunile armatei.
În timpul războiului, tot sub îndrumarea mitropolitului Pimen, protopopul Nazarie a scris rugăciuni speciale pentru izbândă şi câteva cărţi adresate soldaţilor pe front, pentru ridicarea spiritului combativ. Mitropolitul Pimen a făcut intevenţii oficiale la Ministerul de Război pentru a putea vizita şi ţine cuvântări de îmbărbătare soldaţilor. Urmărea contactul nemijlocit cu ostaşii şi menţinerea moralului trupelor, mai cu seamă în contextul anarhiei bolşevice care afecta armata rusă aliată. Odată cu izbucnirea frământărilor politice şi sociale din Rusia, mai cu seamă după revoluţia bolşevică, era foarte important ca cei reponsabili să ferească trupele române de microbul anarhiei, instaurată deja în rândurile armatei ruse, şi de a menţine disciplina trupelor. Mitropolitul Pimen a sesizat pericolul şi a întreprins, împreună cu alţi preoţi şi ierarhi din Moldova numeroase vizite pe front și în spitale, întâlniri directe care au avut rolul de a consolida moralul trupelor române şi a feri pe ostaşul român de „erezia politică şi socială a bolşevismului”.
La 12 ianuarie 1913, mitropolitul Pimen a adresat o scrisoare către stareţii mănăstirilor din Moldova prin care îndemna pe monahi să se încadreze în seviciul sanitar organizat de Crucea Roșie. Cu binecuvântarea sa, încă din 1913, 47 de călugări şi 10 călugăriţe au fost instruiţi din timp pentru a participa la campania din Bulgaria, în contextul implicării României în al doilea război balcanic. În contextul intrării României în război, în august 1916, un corp de 100 de călugări şi 115 călugăriţe a fost ataşat Serviciului Crucii Roşii. Cei 100 de călugări erau conduşi de arhimandritul Teoctist Stupcanu de la Mănăstirea Neamţ, un veteran al serviciului sanitar din timpul campaniei din Bulgaria, din 1913, iar fruntea călugăriţelor infirmiere a fost desemnată maica Ana Ghenovici. Un alt lot de călugăriţe a fost organizat sub conducerea monahiei Eupraxia Macri, instruit la Spitalul din Târgu Neamţ, îngrijind, mai apoi, bolnavii şi răniţii în spitalele de campanie din Iaşi, Dorohoi, Botoşani, Piatra Neamţ, Roman şi din spitalele organizate la mănăstirile Văratec şi Agapia. În timpul Marelui Război, la Mănăstirile Văratec, Agapia, Rîşca, Galata, Neamţ, Secu, Bistriţa, Vorona, Gorovei, Agapia, Văratec s-au organizat spitale de campanie şi orfelinate în colaboarare cu Crucea Roşie, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Societatea Orfanii de Război.
Într-o altă circulară, mitropolitul a îndemnat preoții din parohii să devină membri contribuabili ai Societății Orfanii din Război și ale altor societăți de caritate. La Botoșani, preoţii au constituit un comitet prezidat de prefectul județului care colabora cu Societatea Femeilor Ortodoxe şi care strângea fonduri pentru îngrijirea orfanilor. Preoţii au înființat comitete parohiale care purtau de grijă orfanilor din parohie.
Au fost și numeroase cazuri de preoți care au înfiat copii rămași orfani. Și în anii care au urmat, clerul ortodox a căutat să ajute cât mai mulți orfani, invalizi și văduve, destul de numeroși în fiecare parohie. După război, tot în sprijinul orfanilor de război, la cererea reginei Maria și cu susținerea hotărâtă a mitropolitului Pimen, Sfântul Sinod al BOR a hotărât, la 20 iunie 1920, ca în mănăstirirle de maici să fie îngrijiți copii rămaşi orfani.
Invitat de onoare la Congresul Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, din 8 iunie 1919, Pimen a propus ridicarea prin subscripţie publică a unei Biserici a Neamului pe câmpiile însângerate de la Mărăşeşti. „Dacă Ierusalimul cu Biserica Sf. Mormânt de la Golgota e loc de adoraţie şi de închinare a creştinismului, tot aşa Valea Siretului cu Biserica Neamului de la Mărăşeşti – pentru noi – e locul de adoraţie şi închinare a românismului”, au fost spusele Mitropolitului. La 19 august 1923, pe câmpia Răzoare s-a comemorat bătălia de la Mărăşeşti printr-o slujba religioasă şi s-a pus piatra de temelie a Bisericii Neamului de la Mărăşeşti.
Recunoştinţă veşnică!
Pimen Mitropolitul a avut una din cele mai îndelungate păstoriri, slujind în altar 57 de ani. A fost 9 ani diacon, 9 ani preot, 39 de ani episcop, din care 25 de ani mitropolit. Întreaga sa viaţă şi lucrare, de 81 de ani, a închinat-o Bisericii şi neamului românesc. Şi a fost cu adevărat „Mitropolitul Războiului de Întregire”. Prin predicile, învățăturile şi cuvântările sale a susţinut efortul de război, spiritul combativ în rândul trupelor de pe front, a susţinut şi moralul populaţiei civile, greu încercate de lipsuri, de foamete, de frig. A fost alături de rege şi de regina Maria, Brătianu, Prezan, Averescu, Iorga în clipele grele şi repeta regelui, în clipele de îngrijorare şi deznădejde, cuvintele lui Nicolae Filipescu adresate regelui la 1916: „Măria Ta, ori te încoronezi la Alba Iulia, ori mori pe Câmpia Turzii! Altfel nu se poate”. Şi a fost să fie încoronare la Alba-Iulia!
Prof. dr. Daniel DIEACONU
