La 28 iunie 1914, la Sarajevo, prinţul moştenitor al coroanei imperiale dualiste austro-ungare, era asasinat de student sârb. A fost scânteia pentru „butoiaşul cu pulbere” şi izbucnea un război pentru care Europa se pregătea de câţiva ani. Taberele, cele două „triple”, erau ştiute şi se încerca atragerea de aliaţi, mai mari sau mai mici.
Germania a declarat război Franței pe 21 iulie 1914 şi în acest context regele Carol I a convocat la Castelul Peleș din Sinaia Consiliul de Coroană care trebuia să ia o decizie crucială: ce va face România, va intra în război şi dacă da, de partea cui. Participanții la Consiliul de Coroană au fost marii oameni politici ai timpului: regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, şeful guvernului, Mihail Pherekyde, președinte al Adunării Deputaților, Theodor Rosetti, fost prim-ministru, Petre P. Carp, fost prim-ministru și președintele Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, Ion Lahovari, Ion C. Grădișteanu, Take Ionescu, Constantin G. Dissescu, Constantin Cantacuzino-Pașcanu, Vasile Morțun, Alexandru Radovici, Emanoil Porumbaru, Alexandru Constantinescu, Constantin Angelescu, Emil Costinescu, Ion Gheorghe Duca și Victor Antonescu.
Regele dorea ca țara să intre în război alături de Germania și Austro-Ungaria, conform tratatelor semnate anterior cu Puterile Centrale, dar a fost sprijinit doar de P.P. Carp. Regele era prusac şi înrudit cu familia domnitoare din Germania şi s-a apropiat prin tratate de ţara sa natală încercând să obţină garanţii de securitate ce ar fi contracarat ambiţiile seculare ale ruşilor.
I.Gh. Duca, tânăr om politic liberal la acea vreme, prezenta cu acurateţe momentul, un moment crucial, în memoriile sale, publicate în mai multe ediţii, cu mare valoare documentară. Scria despre atmosfera de la începutul întâlnirii: „În mijlocul sălii de muzică se așezase o masă acoperită cu tradiționalul postav verde, o masă mai mult pătrată decât dreptunghiulară, iar în mijlocul ei stăteau suprapuse, legate în piele verde și în marochin roșu, tratatele, vestitele și misterioasele tratate”. Tratatele cu Puterile Centrale au fost cunoscute de rege şi de un grup restrâns de oameni politici, apropiaţi regelui.
Dramatismul momentului este consemnat de autor: „O tăcere mormântală. Aveam senzația că o greutate apasă peste noi și ne înăbușea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoțiune și o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat și vădit emoționat, făcea însă neascunse sforțări ca să nu trădeze zbuciumul sufletului său. Ne-a spus în românește că, având în vedere însemnătatea chestiunii asupra căreia avem să ne pronunțăm în numele poporului român, ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea”. Regele a vorbit de tratatele care legau România de Puterile Centrale: „E și o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura”. Petre P. Carp, s-a dovedit singurul susținător al suveranului şi a intervenit: „Care este interesul poporului român? Să triumfe slavismul sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul! Izbânda slavismului ar fi moartea noastră!”
Alexandru Marghiloman, om politic conservator, a reușit să intervină, în mijlocul discuțiilor despre onoarea de a respecta un tratat asumat de rege în numele statului român şi să aducă o interpretare juridică pertinentă a textului înţelegerii, explicând celor prezenți că România nu era obligată, conform articolului 2, să intevină decât în cazul în care aliații ar fi fost atacați, așadar, nu este un casus foederis, căci aliații României, Puterile Centrale, au atacat primii. Un argument în plus contra dorinţei regelui adus în dezbatere a fost atitudinea majoritară a opiniei publice româneşti care ar fi fost profund jignită în ceea ce priveşte sentimentul național dacă decizia ar fi fost intrarea în război alături de Tripla Alianță. Alexandru Marghiloman a fost primul care a pledat în favoarea unei neutralități prudente, o aşteptare necesară României. Opinia lui Marghiloman a fost susținută printr-un discurs ferm în favoarea neutralității de către Ion Lahovary.
A cântărit mult în ceea ce a urmat faptul că oamenii politici conservatori-democrați, prin vocea lui Take Ionescu, s-au exprimat și ei în favoarea neutralității, susținând ideea că situația nu este un casus foederis și că, în acest caz, este vorba despre o luptă dintre germanism și slavism. Şi nu ar trebui să ne băgăm.
Premierul Ion I.C. Brătianu a vorbit, la final, prezentând poziţia Guvernului: „Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul nu ne obligă. România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei națiuni mici. Nu se poate face un război când acest război nu este aprobat de conștiința națională”. A făcut, într-un discurs lung, plin de vigoare şi patriotism, apel la voința poporului, la idealul național al românismului, la soarta românilor de peste munți. A încercat, totodată, să îl protejeze pe bătrânul rege de cuvinte prea dure.
În scurt timp spiritele s-au încins, a început un duel verbal între Brătianu și P.P. Carp, iar când situația părea mai tensionată, „ca într-o tragedie greacă”, povestește I. G. Duca, în camera de consiliu a intrat un lacheu care i-a înmânat premierului Ionel Brătianu o telegramă: era știrea neutralității Italiei, și ea membră a Triplei Alianțe, care a ales calea temporizării deciziei de a intra în război.
Regele Carol I ar fi putut, conform prerogativelor constituţionale deţinute, să ia singur decizia. Dar a preferat să se supună voinței majorității: „Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional, mă supun votului dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.
Hotărârea României a fost trimisă la Berlin și la Viena şi tensiunea la vârful politicii româneşti a devenit și mai puternică, căci reacțiile celor două mari puteri aliate puteau fi, cel puțin la nivel de declarații iniţiale, foarte dure. I.Gh. Duca îşi amintea însă că situația nu era văzută atât de dramatic precum se temuseră politicienii de la București în telegramele aproape identice trimise în România: aliații din Puterile Centrale regretau hotărârea, însă nu se revoltau, nici nu amenințau, sperau că mai târziu totuși România va lupta alături de ei. A contat în aceste reacţii şi încrederea nemărginită în victorie a germanilor şi un context politico-militar ce le părea prielnic.
Răspunsul a fost o gură de aer proaspăt pentru regele Carol I care a considerat că onoarea sa de militar este salvată, iar Ion I.C. Brătianu a răsuflat ușurat pentru moment, deși nu după mult timp va fi asaltat de presiuni din toate părțile. Pe de-o parte se situau reprezentantul Legației ruse la București, Stanisłav Koziell Poklewsky și Jean Camille Blondel, ministrul plenipontențiar al Franței, ambii foarte insistenți, iar pe de altă parte contele Ottokar Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la București și contele Waldhausen, cel al Germaniei, iar presiunile diplomatice se exercitau la nivelul tuturor liderilor politici, nu doar la cel al miniștrilor liberali. Regele Carol I a murit la început de toamnă. A contat şi durerea lui că nu a putut fi alături de neamul său în luptele „Marelui Război”.
Românii din Ardeal şi Bucovina au fost chemaţi la oaste de „Împăratul” şi priveau dezamăgiţi pe fraţii lor de peste Carpaţi care erau nedecişi. Nu păreau pregătiţi să treacă munţii şi să-i elibereze. Cei mai mulţi români ardeleni şi bucovineni au ajuns sub „steagul Împăratului”, dar au fost mulţi care au trecut în Vechiul Regat să lupte în armata română. Oamenii politici de la Bucureşti intuiau faptul că războiul nu putea fi ţinut mult timp departe de graniţele ţării şi că românii sunt cu sufletul alături de fraţii lor de peste munţi. Cu toate acestea, statul român nu a reuşit să pregătească aşa cum vremurile grele o cereau. Oameni nepotriviţi în posturi importante şi metehne vechi româneşti. România a intrat în război în 1916 de partea Antantei şi a fost entuziasm şi pentru cei din Vechiul Regat şi pentru românii din Ardeal şi Bucovina. Dar carenţele armatei române s-au văzut repede. Şi au fost dezastrele militare de pe linia Dunării şi linia Carpaţilor. Iar românii ardeleni au fost siliţi să-şi părăsească gospodăriile şi satele în faţa răzbunării ungurilor şi au întrebat cu neputinţă: „De ce aţi intrat în război dacă nu aţi fost pregătiţi, dacă nu aţi avut putere?!”
Prof. dr. Daniel Dieaconu
