Mircea Lucescu, unul dintre preferaţii şi apropiaţii săi, căruia marele cronicar sportiv i-a dedicat două cărţi şi l-a îndemnat să scrie, spunea: „Ioan Chirilă avea o memorie senzațională. Își amintea de exemplu faze petrecute acum 50 sau 60 de ani, o capacitate de analiză și de interpretare extraordinară a fenomenului. Era o veritabilă enciclopedie”.
Ioan Chirilă s-a născut la 25 octombrie 1925, în comuna Cairaclia, județul Ismail, din sudul Basarabiei, o localitate care aparține în prezent Ucrainei. Tatăl său, Ștefan G. Chirilov, care se născuse în 1890 în această comună, era agricultor și industriaș de etnie lipoveană, primar al comunei Cairaclia, președinte al Băncii Populare din aceeași comună, decorat cu Meritul Comercial Clasa I, Ordinele „Coroana României” și „Steaua României” în Gradul de Cavaler. Mama sa, Caliopi Alaman, era de origine greacă, familia ei fiind venită în România din Insula Andros.
În 1940, la vârsta de 15 ani, Ioan Chirilă a trecut Dunărea, împreună cu familia sa, și s-a stabilit în orașul Galați, iar apoi la Brăila, unde a absolvit liceul. Au părăsit Basarabia, căci veneau armatele sovietice. Ulterior, s-a mutat la București, unde s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1949. În această perioadă a practicat mai multe sporturi: fotbalul (ca junior la echipa de categorie inferioară Cetatea Ismail, apoi, în timpul războiului, la divizionara B Dacia „Vasile Alecsandri” Galați. Cariera de fotbalist i-a fost întreruptă de o accidentare gravă, dar, în timpul studiilor universitare a jucat volei, tenis și a practicat atletismul (în special aruncarea greutății).
A debutat, în 1951, ca redactor sportiv la Editura de Cultură Fizică și Sport, iar din 1959 a activat la cotidianul „Sportul popular”, unde a a îndeplinit pe rând funcțiile de redactor (1959-1961), șef de rubrică (1961-1971), publicist comentator (1971-1978), șef de secție (1978-1993), director general (1993-1999). În 1993, a fost numit director general la cotidianul „Gazeta Sporturilor”, care a continuat „Sportul popular” din perioada comunistă şi care luase locul „Gazetei sporturilor” fondată în 1924, iar din 1997 a fost senior editor la cotidianul sportiv „ProSport”.
A relatat, de la fața locului, de la 8 ediții ale Cupei Mondiale FIFA și de la Jocurile Olimpice din 1972, de la München, și de la Olimpiada de vară din 1992, de la Barcelona. Şi s-au născut mai multe cărţi. A scris 29 de volume dedicate unor sportivi sau unor evenimente sportive. Cărțile sale au fost editate în tiraje foarte mari, cartea „Nadia“, de exemplu, vânzându-se în 300.000 de exemplare. Stilul era original, de multe ori evenimentul sportiv era un pretext pentru adevărate reportaje literare, ce evocau locuri, oameni, cultură.
Ioan Chirilă a avut o bogată activitate de traducător, a tradus din limba rusă cărți tehnice, piese de teatru precum ”Turnul de Fildeș”, de Viktor Rozov, „Fuga”, de Mihail Bulgakov și câteva schițe de M. Zoscenko, pe care le-a dramatizat sub titlul „Când comedia era rege”.
A fost căsătorit cu actrița și directoarea de teatru Iarina Demian, cu care a avut doi copii: antrenorul de fotbal Ionuț Chirilă și actorul și muzicianul Tudor Chirilă.
Vom spicui din lucrările sale dedicate fotbalului, începând cu o carte ce o considerăm de căpătâi pentru iubitorii acestui sport. Este o carte ce a primit numele: „Şi noi am fost pe Conte Verde. De la Jules Verne la Jules Rimet (Autobiografie sentimentală)”, apărută la Editura Sport-Turism la Bucureşti în 1983. Conte Verde a fost vasul cu care echipele europene au trecut la 1930 Atlanticul pentru El Mundialul uruguayan. După cum bine s-a spus: „Fără Conte Verde nu ar fi fost primul mondial…”
Un adevărat maestru al metaforei, Ioan Chirilă făcea o incursiune de istorie romanţată a primelor campionate mondiale. Începea astfel: „Plecăm, deci, la drum. Un drum lung, care începe în vara anului 1930, cu o traversare aproape legendară… La bordul transatlanticului «Conte Verde» se va afla și echipa României… Într-una din cabinele de lux îl vom întâlni pe însuși Jules Rimet, care a depus statueta de aproape două kilograme de aur în safe-ul căpitanului… În ziua de 5 iulie, «Conte Verde» va intra în portul Montevideo… Va coborî primul Jules Rimet, ținând strâns în brațe statueta de aur care va poposi definitiv, după 40 de ani, în brațele brazilianului Carlos Alberto, la Ciudad de Mexico… Dar până la acea zi de 5 iulie mai e mult… Toate întâmplările acelei veri de neuitat sunt cuprinse în Jurnalul lui Rudy Wettzer, căpitanul de atunci al echipei noastre naționale, «un căpitan de 30 de ani», mai bătrân decât toți cei 5 conducători ai delegației tricolore…”
Despre artizanii primei participări româneşti la un campionat mondial: „Cinci oameni tineri – Octav Luchide în primul rînd, Paul Nedelcovici, Costel Rădulescu (managerul echipei) Nae Lucescu (trezorierul unei formații care avea în buzunar doar biletele de drum, plecând într-un necunoscut pe care austriacul Hugo Meisl l-a respins) și un gazetar, Bică Bellis, împreună cu 15 jucători, s-au îmbarcat la Genova, pentru o traversare cu nimic mai simplă decât a lui Cristofor Columb, genovezul…”
În 1930, în plină criză economică mondială a fost „Actul de Curaj al Fotbalului”. A fost nebunia atât de frumoasă a lui Jules Rimet…
La Roma, în 1934, a fost presiunea furioasă a „Cămăşilor Negre”, la Paris, în 1938, Elveţia învinge marea echipă a Germaniei şi francezii au râs de nazişti, în Brazilia a fost doliu la 1950, la Berna, a fost aleasă o ţară cu bani şi cu linişte şi a fost miracolul german – 1954. Ioan Chirilă a ascultat meciul la radio cu un ziarist maghiar, care a stat tot meciul cu pumnii strânşi. Atât de strânşi încât nu putea să-i mai desfacă…
În Suedia intră artiştii în scenă. În 1958, a fost aleasă Suedia, ţară neutră, şi au fost prezenţi peste 2.000 de gazetari. Un campionat în care apare noul rege – TV-ul, şi reclamele de la Philips. Strigătele galeriilor: Uwe!, la germani; Allez la France!; Do-to-ho! – Cehoslovacia; Sai -bu! – URSS; Hop – Schwitz! – Elveţia.
URSS debutează, cu Iaşin în poartă. Dar au de luptat cu Brazilia. Printre altele, a lui Garrincha. Cu picioarele în X, aproape infirm… Stoperul rus Kuznetzov zicea: „Omul meu? Ştia să ascundă mingea. Iar când îl priveşti din spate, te cuprinde furia. Cine? Necăjitul ăsta?”
1962 a fost un campionat primejdios, dar a fost frumos cu Garrincha. În 1966, Anglia nu a părăsit Wembley-ul. A fost fair-play?! Dar s-au încoronat regi în patria fotbalului („World Cup’66”, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1966).
În Mexic a fost Fiesta, a fost Pele, a fost Dumitrache… („Mexico ’70. Jurnal sentimental”, Ed. Stadion, 1970).
În 1974 a fost finala celor 14 pase olandeze. La Guadalajara, Pele a fost un simplu muritor, care zâmbea şi răspundea fanilor şi reporterilor. În 1974, era o vedetă comercială, mergea în Mercedes al firmei Pepsi Cola, cu veşminte de operetă, la sugestia TV, şi a oferit doar 3 interviuri la o televiziune din Brazilia conform contractului. Picioarele lui Cruyff au fost asigurate pentru 6 milioane de mărci („Învingătorul lui Cruyff – Campionatul Mondial de fotbal 1974”, Ed. Sport-Turism, 1975).
În 1978 a fost victoria unui întreg popor…
Prezent în Argentina, Ioan Chirilă nota: „O ştire în colţ de pagină. Trei copii scoţieni în vârstă de 10 ani Lawrence Keith, Mark Steven şi David Blair au trimis la FIFA o scrisoare prin care roagă forul suprem al fotbalului să-l ierte pe Johnston, cel dopat în meciul cu Peru. Îmi decupez cu grijă această mică ştire. E cea mai frumoasă amintire de la Mundialul Argentinei” („Ar! Gen! Ti! Na!”, Ed. Sport-Turism, 1978).
În Spania, „Sparta a învins Atena”, avea să zică cronicarul după meciul Italia-Brazilia. În semifinale, Stilieke a ratat, dar totuşi francezii sunt cei care plâng. Tigana este susţinut ca pe un mort. Bearzot a avut încredere în Rossi. Brazilienii nu îşi ţineau posturile, iar Franţa: „donquijotism fotbalistic”. Ungaria a învins El Salvador cu 10-1, cel mai mare scor al campionatului. Ungaria a fost echipa ce a participat la turneu în dauna României. Paolo Rossi a înscris de 3 ori în poarta Braziliei şi astfel a fost eliminată cea mai bună echipă, după cum spunea şi Johann Cruyff (“España ’82”, Ed. Sport-Turism, 1982).
În 1986 au fost Maradona, Malvinele şi „Mâna lui Dumnezeu”, („Frumoasele noastre duminici”, Ed. Sport-Turism, 1988). Iar la Coppa del Mondo a fost „Der Kaiser” din nou („Franz über alles”, Ed. Sport-Turism, 1990). Iar apoi „Un veac de fotbal românesc”, Editura Fundației Pro, Brașov, 1999.
Ioan Chirilă a încetat din viață la București, la 21 noiembrie 1999, încheind un perpetuu maraton: „Da, am alergat și eu Maratonul. Cu precizarea că a fost o goană neîntreruptă. De cele mai multe ori, maratonul meu a durat 42 de ani, și nu 42 de kilometri, în criză de timp alergând pe pista aeroporturilor… Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Dobrin… Fără ei, maratonul meu ar fi fost unul oarecare…” (D. DIEACONU)
