Trădarea în istoria românilor nu a fost doar o constantă a istoriei medievale din Moldova și Țara Românească. În Transilvania, ea apare ca fiind poate și mai monstruoasă în cazul liderilor răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan. Momentul istoric este aproape dispărut din manualele de istorie și este prea puțin explicat în contextul luptei pentru emancipare a românilor din Transilvania, striviți sub legi care le recunoșteau doar statutul de iobagi. Răscoala a răscolit Imperiul Habsburgic, iar violența manifestărilor românilor răsculați a dus la o represiune greu de imaginat. Până la represiune trebuiau prinși liderii răscoalei, toți născuți și crescuți în Țara Moților, buni cunoscători ai munților și ascunzătorilor și cu relații printre locuitorii din zona Albacului. Capturarea lor a fost posibilă doar prin trădare, cu oameni apropiați de Horea, iar în cazul lui Crișan a fost implicat chiar un preot, recompensat cu 100 de ducați. Trebuie spus din capul locului că sumele puse ca premiu pentru capturarea celor trei erau de neimaginat pentru un iobag fără drepturi și au fost ca un magnet, mai ales că au fost dublate, în unele cazuri, cu scoaterea din iobăgie.

Capturarea lui Horea și Cloșca

Horea și Cloșca, liderii răscoalei iobagilor români din Transilvania, au fost prinși pe 27 decembrie 1784, după lungi căutări ale armatei imperiale. Previzibil, având în vedere zona și dragostea de care se bucura Horea, încercările au eșuat până când s-a făcut apel la trădători, dintre oamenii locului, care cunoșteau „labirintul” Munților Gilăului și erau dispuși să trădeze din lăcomie și sărăcie.

Horea și Cloșca au evitat satele „ca să-și piardă urma” și s-au retras în zona Albac-Scărișoara, într-un loc secret din pădurea Scorucetului (menționată ca fiind lângă satele Râul Mare și Arada, astăzi componente ale comunei Horea). Informații de primă mână sunt oferite de episcopul Alexandru Sterca Șuluțiu, care notează că, în afară de câteva persoane apropiate ale lui Horea, „nici un suflet de om” nu ar fi știut unde sunt ascunși.

Planul pentru prinderea lor a fost pus la punct de brigadierul silvic Anton Meltzer din Abrud. Strategia a mizat pe un element decisiv: acela că va găsi doritori să scape de iobăgie și care să primească și o sumă colosală de bani. Mai ales că doar cei din zonă puteau ajunge lângă Horea și Cloșca fără să trezească suspiciuni, pentru că erau consăteni și cunoșteau muntele. Echipa de trădători a fost alcătuită din mai mulți localnici (frații Nuțu și Ion, alături de mai mulți Matieș, Neagu și Ștefan Trif), fiecare primind bilete de liberă trecere pentru a trece de străji.

În ziua de 27 decembrie 1784, după Crăciun, urmăritorii au avut noroc: a nins, iar astfel au putut găsi urme proaspete în zăpadă și au ajuns în locul unde se afla un om care stătea de strajă în apropierea ascunzătorii. Acesta, pe nume Cristea Nicolae, a fost silit să le spună unde se află ascunzătoarea. Un istoric, Gheorghe Anghel, descrie scena decisivă: ajunși la colibă, oamenii au fost primiți ca prieteni, poftiți lângă foc și întrebați de noutăți. Apoi, în momentul potrivit, doi dintre ei s-au aruncat asupra lui Horea și Cloșca, i-au trântit la pământ și i-au legat.

În timp ce era imobilizat, Horea ar fi scos „o mână de hârtii” din sân și le-ar fi aruncat în flăcări. Hârtiile n-au mai putut fi salvate, iar capturarea nu a fost anunțată până când nu a fost anunțată armata austriacă.

Crișan: prins tot prin trădare, cu implicarea unui preot

Crișan a reușit să se ascundă, deghizat, aproape o lună. Finalul a venit tot printr-un mecanism de colaborare locală. În lucrarea de referință „Răscoala lui Horea”, istoricul David Prodan consemnează episodul de la finalul lui ianuarie 1785: soldații evită să-l urmărească direct, ca să nu-l alarmeze, iar un grup de localnici pornește pe urmele lui sub conducerea „popii din Cărpiniș”, până reușește să-l prindă și să-l aducă la Abrud. În raportările vremii sunt enumerate mai multe nume, între care popa Moise, fiul acestuia și alți localnici din Cărpiniș, Șasa-Lupșa și Abrud.

Recompensele: bani și diplome de eliberare din iobăgie

Recompensarea celor implicați în prinderea lui Horea și Cloșca a avut loc în public, la Zlatna, „într-o zi de târg”. Trădătorii au primit diplome de eliberare din iobăgie și 600 de ducați, iar pădurarul care a pus la cale planul – 100 de ducați. Și în cazul lui Crișan, trădătorii au fost recompensați financiar, inclusiv popa Moise, după ce vestea capturării a ajuns la Viena.

Între morală și supraviețuire

Istoria trădării lui Horea, Cloșca și Crișan nu poate fi citită doar în alb și negru. Pentru unii, a fost un gest de „vânzare” a liderilor pentru bani; pentru alții, a fost o alegere dictată de frică, presiune militară și o ofertă rară: libertatea din iobăgie. Cert este că, prin acest mecanism, autoritățile au reușit să lovească decisiv în conducerea răscoalei, cu ajutorul celor din același ținut. Și, în acest fel, a fost scris un nou episod al trădării în spațiul locuit de români.

Epilog: o sentință îngrozitoare și o execuție publică

După prindere, cei doi căpitani au fost duși la Alba Iulia și închiși în cetatea austriacă. Crișan a fost întemnițat separat și și-a pus capăt zilelor la 13 februarie 1785. Ulterior, Horea și Cloșca au fost condamnați la moarte prin zdrobirea cu roata, o execuție menită nu doar să pedepsească, ci și să intimideze.

Locul de execuție al orașului se afla, potrivit relatărilor vremii, în zona gării de astăzi și era cunoscut drept „La spânzurătoare”. Pentru a transforma pedeapsa într-un avertisment public, autoritățile au adus cu forța în jur de 7.000 de țărani: din fiecare sat atins de răscoală au fost selectați câte trei tineri și trei bătrâni, obligați să asiste.

La spectacolul morții au venit și reprezentanți ai nobilimii, care priveau execuția ca pe un eveniment „de sărbătoare”, convinși că astfel „se dă un exemplu” celor care s-ar mai fi gândit la revoltă. Călăul orașului, Grancea Racoți, era cunoscut pentru felul în care prelungea procedura, încercând să-i țină pe condamnați conștienți cât mai mult timp, cu ajutorul asistenților care îi stropeau cu apă atunci când cedau.

Sentința prevedea, poate, cea mai aspră pedeapsă din Codul Terezian: tragerea pe roată („Rota fragendos”), fără „lovitură de grație”, pentru a nu-i scuti de chinuri. La mijlocul anilor ’80 ai secolului al XVIII-lea, asemenea pedepse nu se mai practicau în lumea civilizată.

Dealul Furcilor, un loc din apropierea actualei gări din Alba Iulia, a fost locul unde a avut loc execuția, care a început cu Cloșca. Relatările consemnează o procedură de aproximativ 50 de minute, în care s-au aplicat 20-25 de lovituri. A urmat Horea, care ar fi primit opt lovituri; după primele, se spune că ar fi strigat că adevăratul vinovat pentru izbucnirea răscoalei este împăratul. Din teama unei reacții a mulțimii, reprezentantul Comisiei ar fi ordonat o lovitură de grație, deși aceasta nu era prevăzută în forma inițială a sentinței.

„Tragerea pe roată” era o metodă de execuție prin care loviturile erau aplicate, la intervale regulate, pe membre, cu scopul de a provoca leziuni grave și de a prelungi suferința. Descrierile vorbesc despre folosirea unei roți de car, întărită cu elemente metalice, iar sub membre erau așezate suporturi de lemn pentru a amplifica efectul loviturilor. Lovitura de grație, aplicată în zona pieptului, avea rolul de a curma rapid viața condamnatului.

După execuție, trupurile au fost fragmentate și expuse în puncte-cheie (răscruci), ca formă de intimidare, iar resturile au fost îngropate în zona locului de pedeapsă – un final gândit nu doar ca sancțiune, ci ca mesaj pentru întreaga provincie.

Valentin BĂLĂNESCU

Surse citate în relatări: Alexandru Sterca Șuluțiu (manuscris publicat în „Izvoarele răscoalei lui Horea. 1784-1785”), David Prodan („Răscoala lui Horea”, vol. II).