Într-o noapte de vară, într-o fabrică intrată în conservare, un senzor „vede” mișcare. În dispecerat se aprinde un semnal, se notează o alertă, o echipă iese „în intervenție”. La fața locului, gardul e întreg, în exterior nu se observă nimic suspect. Încă o alarmă, încă o verificare. Și încă una. Așa trece o lună.

Când, în sfârșit, cineva înțelege ce se întâmplă, e prea târziu: din interior s-au evaporat tancuri din inox, pompe, robineți, conducte, cupru, fier masiv, camere de supraveghere, senzori. Marfa care se vinde repede, „la kilogram”, pleacă cel mai ușor. Iar într-un județ în care fiecare a auzit măcar o dată povestea unei spargeri, cazul acesta are ceva și mai greu de înghițit: obiectivul era păzit de o firmă specializată, plătită exact pentru ca asta să nu se întâmple.

A urmat tot ce ar trebui să urmeze într-un stat funcțional: identificare, urmărire penală, trimitere în judecată, proces. Numai că, în România, ordinea asta poate să ducă la o concluzie absurdă: faptele există, sunt dovedite, dar nu mai poți pedepsi pe nimeni, pentru că a trecut prea mult timp. Pe scurt: prescripție.

Un dosar în care prejudiciul invocat inițial a fost estimat la circa 500.000 de euro ajunge, după ani și ani, la sentința de încetare a procesului penal. Iar asta nu e doar o problemă a victimelor. Este și o problemă a bugetului public: statul cheltuiește resurse pentru investigație și judecată, dar finalul lasă senzația de rotire în gol.

Jafuri „în serie”, 2011-2012

Din datele reținute în cauză, un grup de șase bărbați ar fi acționat organizat în perioada noiembrie 2011 – septembrie 2012, comițând, prin efracție și pe timp de noapte, 11 furturi din locuințe și spații comerciale din Piatra-Neamț. Lista bunurilor sustrase spune, ca într-un inventar al economiei de subsol, ce se poate valorifica rapid: fier, piese de autocamion, mașini de spălat, covoare, laptopuri, bani.

Lovitura principală, însă, a fost la fabrica de bere Cozla, intrată în conservare încă din 2010. Acolo, potrivit acuzațiilor și constatărilor din dosar, hoții ar fi intrat de 9 ori, într-un interval de peste o lună (16 iulie – 20 august 2012), luând componente și subansamble din mai multe secții: fierbere, fermentație, îmbuteliere.

Dosarul a fost instrumentat de DIICOT – Serviciul Teritorial Bacău, după ce suspecții ar fi apărut în interceptări dintr-o altă cauză. Ulterior, au fost trimiși în judecată pentru constituirea unui grup infracțional organizat, furt calificat și tâlhărie calificată.

Până aici, totul pare să aibă o logică. Doar că, în realitate, logica se pierde în timp.

DIICOT a trimis dosarul spre judecare abia la 6 decembrie 2019, la Tribunalul Neamț — la ani buni de la faptele din 2011–2012. Iar când procesul începe atât de târziu, fiecare amânare, fiecare termen, fiecare „reveniți luna viitoare” apasă ca o greutate pe un singur lucru: calendarul.

Pază pe hârtie, gol în interior

Elementul care face cazul și mai greu de digerat e contractul de pază. Din relatările din dosar, Cozla încheiase un contract de monitorizare și intervenție cu o firmă de profil (Grup Est Security – GES). Sistem antiefracție, senzori, semnale transmise către dispecerat, echipă de intervenție la alarmă.

Spargerile s-au produs, însă, exact în perioada în care obiectivul era în pază. Cercetările au stabilit că intrarea s-a făcut prin tăierea unei coli de tablă dintr-un perete exterior, lângă gardul de beton, într-un punct greu vizibil de pe drumul din apropiere. Practic, exteriorul putea părea „în regulă”, în timp ce în interior se făcea curățenie la metal.

Alarmele au existat, semnalizările au fost multiple, dar abia târziu s-a constatat că o parte din senzori fuseseră distruși, iar alții furați.

În paralel cu dosarul penal, Cozla a mers pe calea civilă, cerând răspunderea patrimonială a firmei de pază. Expertizele au evaluat prejudiciul la valori diferite, iar printr-o hotărâre civilă din 5 februarie 2016, GES a fost obligată la plata de daune (în jurul a două milioane de lei). Hotărârea a rămas definitivă în 2017, după respingerea apelului. Dacă și în ce măsură banii au fost recuperați integral a rămas, în practică, o altă problemă: firma de pază avea dificultăți financiare, iar la acel moment exista administrator judiciar.

Cu alte cuvinte, pe civil s-a găsit un responsabil cu „buzunar” — măcar teoretic. Pe penal, lucrurile aveau să se termine cu un gol.

51 de termene și o concluzie: „prea târziu”

Dosarul a intrat pe rolul Tribunalului Neamț la 6 decembrie 2019. Judecata a durat ani, cu un număr care spune singur povestea: 51 de termene și înfățișări. Au existat inclusiv 9 amânări de pronunțare, întinse pe mai bine de jumătate de an (prima pe 20 iunie 2025), până la hotărârea din 2 februarie 2026.

Instanța a reținut că faptele există și au fost săvârșite cu vinovăția prevăzută de lege, dar a dispus încetarea procesului penal pentru inculpați ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Partea civilă Cozla (astăzi SRL, fosta SA) a obținut, în același dosar penal, admiterea în parte a acțiunii civile: inculpați obligați în solidar la plata a 1.722.791,15 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului. Au fost stabilite și cheltuieli judiciare.

Doar că aici intervine întrebarea care mușcă: de unde recuperezi, concret, banii, dacă cei obligați la despăgubiri nu au bunuri urmăribile? Iar dacă nu recuperezi, ce rămâne? O hotărâre frumoasă pe hârtie și o realitate seacă în contabilitate.

Decizia Tribunalului Neamț nu este definitivă, cauza urmând să ajungă la Curtea de Apel Bacău, după contestarea formulată de unul dintre inculpați. Alt termen, altă etapă, altă așteptare.

Când prescripția devine „plan de afaceri”

Cazul Cozla nu este doar despre o spargere mare și 9 spargeri „mici” care, adunate, fac un dezastru. Este despre cum funcționează, de fapt, un mecanism care îi încurajează pe cei fără resurse să tragă de timp, iar pe cei cu resurse să-și cumpere timp.

Într-un dosar cu fapte din 2011–2012, trimis în judecată în 2019 și soluționat în 2026, prescripția nu mai e un accident. Devine un fenomen. Și, pentru public, asta se traduce într-o propoziție simplă: „au făcut-o, dar au scăpat”.

Între timp, statul — adică noi — plătește nota: ore de muncă în investigație, costuri de procedură, termene peste termene, expertize, citații, ședințe, amânări. Iar când linia se trage, rămâne cu cheltuieli greu de recuperat și cu o concluzie care sapă în încredere.

Dacă există o morală, foarte amară, în povestea asta, ea nu e despre „cum fură hoții”, ci despre cum se pierde timpul: încet, procedural, legal, până când devine imposibil să mai faci dreptate penală.

Și atunci, inevitabil, apare întrebarea pe care ar trebui s-o pună fiecare contribuabil: cât ne costă, pe toți, justiția care ajunge prea târziu?

Cronologia pe scurt

– 2010: fabrica intră în conservare; contract de monitorizare/intervenție cu firmă de pază.

– Nov. 2011 – Sept. 2012: 11 furturi prin efracție (Piatra-Neamț și împrejurimi), inclusiv episoade repetate la Cozla.

– 20 aug. 2012: sesizarea furtului la Cozla.

– 5 feb. 2016: hotărâre civilă (daune în sarcina firmei de pază); definitivă în 2017.

– 6 dec. 2019: DIICOT trimite dosarul la Tribunalul Neamț.

– 2 feb. 2026: Tribunalul Neamț dispune încetarea procesului penal (prescripție); admite în parte acțiunea civilă (1.722.791,15 lei).

Urmează: soluția definitivă la Curtea de Apel Bacău.

Cifrele care dor

* 9 intrări la Cozla într-o lună (iulie–august 2012)

* 51 de termene în procesul de fond

* ~500.000 euro prejudiciu invocat inițial de parte (estimare)

* 1,72 milioane lei prejudiciu stabilit prin expertiză în faza penală (în hotărâre)

G. SOFRONIA