În istoria lumii au fost filosofi care au scris numeroase cărţi, au fondat școli ale gândirii, au fost în centrul vieţii politice şi culturale ale polisurilor. Dar au fost şi ca Diogenes din Sinope, care n-a lăsat nimic scris, dar a avut o viață ca lecție ce nu poate fi ocolită. A fost disprețuit, admirat, bajocorit și temut, nu pentru că avea putere sau avere, ci pentru că refuza orice minciună convenabilă. Diogenes a ales să trăiască fără casă, fără proprietăți, fără rușine și fără compromisuri. A sfidat legile, tradițiile și bunele maniere ale Greciei antice, nu din dorința de scandal, de a fi văzut şi cunoscut, ci pentru a demonstra cât de fragile sunt valorile pe care oamenii le apără cu atâta ardoare. Pentru el, libertatea nu era un concept abstract, ci o stare pe care a câștigat-o renunțând la tot ce-l făcea dependent.
De la cetăţeanul din Sinope la cetăţean al lumii
Diogene s-a născut la Sinope, un oraș grecesc de pe malul Mării Negre. Tatăl său era un fel bancher. A fost acuzat că ar fi alterat moneda cetății. Se ștergeau însemnele, se băteau din nou imaginile, iar monedele erau puse din nou în circulație. Potrivit tradiției, Diogene îl întrebase pe oracolul de la Delfi cum să trăiască și primise răspunsul: „Bate moneda din nou”. Poate a urmat răspunsul literal atunci, dar apoi în viaţa sa îndepărta orice ștampilă falsă de pe convențiile sociale, de pe tot ceea ce își pierduse valoarea reală, dar continua să circule ca o monedă bună. Poate că din acea infracțiune s-a născut un principiu de viață.
Diogene a părăsit Sinope și nu s-a mai întors. Pentru un grec, asta era moarte civică. Cetatea îi dădea omului un nume, protecție, dreptul de a participa la viaţa cetăţii și un loc printre ai săi. Exilatul pierdea totul dintr-odată și devenea nimeni, străin pe orice pământ, în afara oricărei comunități. Diogene a tras din această situație o concluzie la care nimeni nu s-ar fi gândit: dacă i-au luat cetatea, atunci întreaga lume va fi cetatea lui. Când era întrebat mai târziu de unde vine, răspundea: „Sunt cetățean al lumii!”.
La Atena, oraşul lui Platon
A decis să devină filosof şi l-a ales pe Antistene, un bătrân sever care-l ascultase cândva pe Socrate însuși. Dar Antistene nu voia discipoli și l-a alungat pe Diogene, chiar şi cu bastonul ridicat asupra lui. Diogene i-a răspuns: „Lovește, nu vei găsi un baston destul de tare ca să mă alungi cât timp mai ai ceva de spus”. Şi astfel a intrat în filosofie, așa cum avea să intre mai târziu peste tot: fără să întrebe dacă era dorit, dacă era așteptat.
Nu locuia într-o casă, nu avea una și nici nu dorea să aibă. S-a instalat într-un „pitos”, un vas mare de lut în care se păstrau grâne și vin, nu într-un butoi de lemn, cum s-a zis mai târziu. Averea lui era o mantie aspră pe care o purta în două straturi când era frig, un toiag și o traistă cu puțină mâncare. A văzut un băiat bând apă din palmele făcute căuș și și-a aruncat cana, ultimul obiect de veselă pe care îl mai avea: „Un copil m-a întrecut în simplitate”. Mânca, dormea și își făcea nevoile trupești în public, fără a se feri. Se spune că vara se rostogolea pe nisip încins, iar iarna îmbrățișea statuile acoperite de zăpadă, ca să învețe să nu se teamă nici de căldură, nici de frig. Pe cel care nu se teme să doarmă pe pământul gol, îl poți cumpăra mai greu cu promisiunea căldurii.
Filozofia lui a ajuns până la noi nu prin tratate, ci prin povești despre felul în care trăia. În plină zi, sub soare, aprindea o lampă și mergea cu ea prin piața aglomerată. Când era întrebat ce face, răspundea scurt: „Caut un om!”.
Platon definise omul drept un biped fără pene, iar Atena admira cât de elegant suna formula. Diogene a ieșit, a jumulit un cocoș, l-a adus în sală și a spus: „Iată omul lui Platon”. Academia ar fi fost nevoită să corecteze rapid definiția, adăugând şi „unghii late”. Diogene nu îl plăcea prea mult pe Platon, iar sentimentul pare să fi fost reciproc. Se spune că Platon l-a găsit spălând legume și i-a spus: „Dacă ai ști să lingușești pe conducătorul Siracuzei, n-ar trebui să-ți speli singur mâncarea”. Diogene i-a răspuns: „Dacă ai ști să-ți speli singur mâncarea, n-ar trebui să lingușești pe conducătorul Siracuzei”.
A fost întrebat de ce oamenii dau cu ușurință bani cerșetorilor, dar aproape niciodată filosofilor. Diogene a răspuns: „Pentru că fiecare se teme că într-o zi ar putea ajunge șchiop sau orb, dar nimeni nu se așteaptă să devină înțelept”.
Nu-mi poţi oferi ceea ce nu-ţi aparţine!
Alexandru devenise rege al Macedoniei după moartea tatălui său, Filip, cel care-i învinsese pe greci la Cheroneea. Preluase conducerea campaniei împotriva Persiei, grecii alăturându-i-se. Aflat în Corint, unde trăia Diogene, a decis să-l viziteze personal pe filosof. Toți ceilalți învăţaţi ai timpului se grăbeau să-și arate respectul față de rege. Diogene nu s-a dus la rege, așa că regele s-a dus la el. L-a găsit întins la soare. Alexandru s-a oprit lângă el și i-a spus: „Cere orice, îți voi îndeplini orice dorință!”. Diogene a ridicat privirea și a cerut un singur lucru: „Dă-te la o parte, îmi iei soarele”. Părea o obrăznicie. Cel mai puternic om al timpului a venit la un cerșetor și a descoperit că nu are ce să-i ofere. Iar soarele nu aparținea unui rege, oricât de mare ar fi fost el, și nu îl putea oferi cadou. Plecând, Alexandru ar fi spus: „Dacă nu aș fi Alexandru, aș vrea să fiu Diogene”. Lecția lui Diogenes este clară: adevărata libertate nu poate fi oferită de nicio autoritate. Un individ care nu depinde de favorurile puterii este mult mai greu de controlat şi ideea este incomodă pentru orice sistem care se bazează pe conformism și obediență. Diogenes a demascat ipocrizia unei societăți care proclama virtutea, dar urmărea avantajul personal. Lucrurile nu s-au schimbat: discursurile de astăzi despre autenticitate, etică și responsabilitate sunt cel mai adesea golite de conținut și transformate în simple strategii de imagine.
Se spune că Diogene a fost capturat de pirați și vândut ca sclav. La licitație a fost întrebat ce știe să facă. A răspuns: „Să poruncesc oamenilor”. Și i-a spus crainicului să strige în mulțime dacă nu cumva există cineva care are nevoie de un stăpân. Un corintian l-a cumpărat și i-a încredințat educația fiilor și conducerea casei. Chiar și sclav, Diogene a rămas cu propriile sale reguli. I se spunea câinele. Întrebat de ce este câine, a explicat: „Dau din coadă în fața celor care oferă, latru la cei care refuză și îi mușc pe ticăloși”. Numele școlii de filosofie numită cinică provine din cuvântul grecesc câine. Cinicul grec din antichitate vroia să trăiască asemenea unui câine: sincer, după natură, fără prefăcătorie și fără lucruri în plus, toate cele ce nu-i trebuiau neapărat. Potrivit tradiției, pe mormântul lui ar fi fost pus un câine de marmură. A fost întrebat care este cel mai frumos lucru din lume. A răspuns că sinceritatea, libertatea de a vorbi direct. Nu bogăția, nu faima, nici măcar înțelepciunea, ci dreptul de a spune lucrurile pe nume, fără să îndulcești adevărul în fața celui mai puternic.
Moartea şi moştenirea
Una dintre tradițiile referitoare la moartea sa spune că s-ar fi otrăvit după ce a mâncat caracatiță crudă. Sau că a murit după mușcătura unui câine, el, cel poreclit câinele. Pare o ultimă glumă a destinului. Se mai spune și că Diogene a murit în aceeași zi cu Alexandru cel Mare, în anul 323. Cerșetorul și cuceritorul lumii. Una dintre povești spune că Diogenes ar fi murit ținându-și respirația, ca un ultim act de control asupra propriei vieți.
Lumea modernă, cea în care trăim, pare radical diferită de cea a Greciei antice. Ca formă este diferită, desigur. Dar deţine multe dintre mecanismele pe care Diogene le-a criticat acum mai bine de două milenii. Cu vehemenţă. Nu mai avem agora, piață ateniană, cu schimburi nenumărate comericale şi culturale. Dar avem rețelele globale. Nu mai sunt statuile și onorurile publice, atât de importante pentru greci, ci avem vizibilitate digitală și succes măsurat în cifre. Şi avem obsesia pentru statut, acumulare și recunoaștere. Aceeaşi. Astfel, filosofia lui Diogenes nu este una a trecutului îndepărtat, ci este o oglindă incomodă a prezentului…
FOTO: Wikipedia
