„Te salut, oraș romantic, plin de parcuri și de flori

Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători

Cu tăcerea de pe uliți, cu trecutul și cu luna…

Te salut oraș istoric, oropsit ca-ntotdeauna…”

(”Salut, Iași”, George Topârceanu)

E grozavă viața asta! Cumplită! Azi ești student, te plimbi cu colega iubită pe sub Teiul lui Eminescu din dealul Copoului, iar peste câțiva ani te trezești memorialist, narezi studenția din amintiri. Tinerețea s-a dus de parcă n-ar fi fost. „Dulcele târg”, unde Eminescu a visat „luceferi pe cer”, a rămas o amintire. De ce pomenesc despre Teiul din Copou, în plină iarnă, cu troiene uriașe și ger de crapă pietrele? E ziua poetului național. Îl sărbătorim pe poetul tuturor românilor, autorul baladei ”Luceafărul”, poezia aia luuuungă de 98 de strofe, recitată impresionant de Caramitru. Și apoi, la Iași, vocabula „tei” se confundă cu Eminescu. Motivul? Poetul e răsfățatul târgului de pe Bahlui. E semnalat peste tot: și la bojdeuca genialului Creangă din Țicău, și la Universitate (v. Aula „Eminescu”), și la Fundație (unde străjuiește statuia poetului). Nicăieri luna nu răsare mai eminescian, cum ar spune Ionel Teodoreanu, ca în Copou, deasupra Teiului, a Obeliscului cu Lei și a bustului celui care a scris „Făt-Frumos din tei” și „Povestea teiului”. Un lucru e clar: Teiul lui Eminescu e singurul altar în fața căruia ieșenii îngenunchează. Așa că nu-i bai că iarna e grea. Ninsoarea seamănă cu șoaptele lui Eminescu când încropea poezii. Am dreptate?

Cine urcă la începutul lui iunie, pe jos, dealul Copoului, spre Biserica ”40 de Sfinți”, e „izbit” de un puternic miros de tei înflorit. De aceea, Teiul este simbolul Iașiului.

 Puțină istorie

Cum prea puțini dintre nemțeni știu istoria Teiului, ce „a văzut” acest copac de-a lungul veacurilor, câte poezii i-au fost dedicate, care clipe din viața poetului și a Iașiului sunt legate de acest copac secular, vom începe cu începutul îndepărtat. Suntem obligați! Teiul lui Eminescu este un copac secular. Acest arbore este, de fapt, un simbol vegetal al Iașului, al întregii poezii românești, al îndrăgostiților.

Povestea Teiului spune că începutul legendarului arbore apare pe vremea lui Eminescu și chiar înainte de el. Se afla în mijloc de codru! Codrul Copoului, un codru des, sălbatic, puțin umblat, ce pornea de pe la Palatul Culturii și se întindea de-o parte spre Hârlău și Botoșani, iar pe de altă parte spre Târgul Frumos și Pașcani. Pe atunci, demult, demult, aproape jumătate din Iași era cotropit de păduri… Avea și pădurar, locuia pe str. Ralet nr. 2, într-o căsuță bătrânească, ce se păstrează și astăzi. Întregul Copou e presărat cu arbori seculari din vechiul codru, îndeosebi stejari, care trăiesc mai mult decât teii, putând ajunge chiar și 1000 de ani. Dar, întâmplare sau providență, cei mai bătrâni dintre acești arbori cu adevărat „monument” s-au păstrat tot în locurile unde memoria lui Eminescu este încă puternică. Exemple? Un stejar fabulos, de peste 400 de ani, se află pe legendara stradă Sf. Athanasie, unde au locuit și Eminescu, și Veronica Micle. Un altul e mai sus de Bolta Rece, chiar pe strada ce poartă numele poetului. În sfârșit, ultimul umbrește vechea izolare a spitalului Sf. Spiridon, de pe ulița Muzelor, adică vechea Școală centrală, unde a învățat Veronica. ”În locurile unde a dăinuit spiritul lui Eminescu, acolo au dăinuit și copacii”.

 Orașul marilor iubiri

Grădina Copou este cea mai veche grădină publică din România. A ”croit-o” Mihalache Sturdza, ministrul Instrucției și Culturii din 1833, pe locul străzii Podul Verde. Că Mihalache a ajuns, mai târziu, domn al Moldovei, asta e altă poveste. De reținut este faptul că tot el a comandat și adus, din Polonia, Obeliscul cu Lei, din apropierea Teiului, sub care v-ați tras în poză și dvs., cititorilor, când erați studenți, frumoși și deștepți, cu fluturi în stomac. Ați uitat?

Pe vremea lui Eminescu, Teiul era un copac frumos, rotat, în floarea vârstei, dovadă că n-a fost tăiat și aleea principală l-a ocolit, oferindu-i-se un loc privilegiat, în centrul Grădinii. Așa l-a găsit poetul când a venit la Iași. Așa îl vedem și astăzi: la mijlocul unui parc umbros, unde se află bustul lui Eminescu și chioșcul fanfarei, admirat de plimbăreți. Lumea zice că, în perioada 1873-1876, Eminescu era văzut aici, cel puțin o dată pe săptămână, șezând la umbra teiului său drag. ”Promenada” iașiului aproape se obișnuise cu prezența lui acolo, pe băncuța de lemn, întotdeauna citind o carte sau lăsându-și cartea pe genunchi, privind visător pădurea, de parcă mereu ar fi așteptat pe cineva”. Relatează cele de mai sus ilustrul profesor universitar de dendrologie, director vreme de 17 ani al Grădinii Botanice din Iași, Mandache Leucov, ”specialistul” în teiul lui Eminescu, salvatorul lui. Omul care a înviat Teiul.

Mulți dintre admiratorii poetului cred că, acolo, sub tei, se întâlneau Veronica Micle și ”Luceafărul”. E o chestiune discutabilă. Să nu uităm că Parcul din Copou era ”loc de recreere, odihnă și distracție”. Parcul se afla pe un loc public. Acolo se înființase celebrul Jokey Club și cofetăria fantastică ”Tufli”, unde înghețata era servită pe tăvi de argint, unde se vorbea numai în graiul lui Voltaire.

Gândiți-vă ce forfotă era în Copou în 1830, când Iașiul avea patru mii de trăsuri pentru plimbare! Parc de distracții înseamnă fojgăială mare de oameni, de tot felul de lume. Nu degeaba Copoului i s-a spus că ar fi un Fontainbleu al Iașilor. Așa arăta dulcele târg în vremea lui Creangă și a lui Eminescu. De aceea nu putem crede că o soție de rector al universității se putea întâlni în văzul lumii cu un poet sărac și visător, îmbrăcat ca vai de el. Deci, Teiul a fost martorul marilor iubiri neîmplinite.

Arborele sfânt al românilor

Istoricii cunosc trecutul, viitorul n-au de unde să-l știe. Nu vă luați după balivernelor spuse la televizor. Teiul din Copou a fost numit de toată populația Iașiului ”al lui Eminescu”, imediat ce poetul a plecat la București. Ieșenii i-au dus dorul, au avut nostalgia lui Eminescu. O au și azi. Între timp, asupra teiului s-au prăvălit tot felul de necazuri. În timpul primei conflagrații mondiale, Iașiul a devenit capitala României. Era plin de refugiați, inclusiv Regele și Regina. În Copou, în preajma Teiului, se săpaseră tranșee. Un gazetar plin de mișto a scris și un articol într-o gazetă locală, intitulat ”Cu tramvaiul pe linia întâi”, demonstrând panica instalată atunci în ”Capitala României”. Pe vremea ultimului măcel mondial, frumosul parc al Copoului a fost încercuit cu garduri de sârmă ghimpată, transformat în lagăr. Atenție, lagăr rusesc pentru români! Dascălii români întemnițați acolo au stat de pază zi și noapte lângă Teiul lui Eminescu pentru a nu fi tăiat. Și nu l-a tăiat nimeni.

La o sută de ani de la nașterea lui Eminescu, Iașiul a fost zguduit de cea mai teribilă furtună, în 4 august 1950. Mulți arbori seculari au fost atunci dezrădăcinați de vântoasele năpraznice. Nici Teiul n-a scăpat întreg, tulpina i-a fost sfârtecată de sus până jos, pierzându-și brațul principal dinspre miază-noapte. Trei ani mai târziu, Teiul a fost pus ”pe masa de operații”. Evident, o operație dermochirurgicală. Au scos putregaiul, au turnat în rănile interioare ciment, au legat trunchiul sfârtecat în niște cercuri de fier și Teiul s-a refăcut. Greșeala a fost că nimeni n-a mai umblat să lărgească cercurile de metal. Trunchiul creștea în grosime, iar chingile de fier l-au strangulat, i-au gâtuit vasele de pe scoarță, destinate a aduce substanțele sintetizate de frunze spre rădăcină. Practic, Teiul s-a umflat, s-a îngroșat nefiresc în partea de sus, iar rădăcinile sale nu mai aveau cu ce se hrăni. Prin anii 1980-1985, copacul dădea semne că sfârșitul îi era aproape.

După Revoluție, Teiul lui Eminescu e pus din nou sub lupă. Specialiștii i-au scos toate gâtuirile metalice, plombele au fost date afară și minunea s-a produs: arborele atât de venerat a înviat! Asemenea fenomen nu s-a mai întâlnit niciodată, spunea profesorul universitar Mandache Leucov, exegetul care a condus lucrările de reconstituire. Științific, acest fenomen nu se explică. Un tei nu este matusalemic, nu trăiește mai multe veacuri. Și-atunci? Explicația universitarului a fost una singură: dragostea oamenilor pentru tei. Românii aceștia, atât de oropsiți, au fost mereu în legătură reală, concretă, o legătură de sânge cu tot ce e viu în jur. Noi, mioriticii, am crescut odată cu plantele. N-am fost niciodată nomazi. În Teiul lui Eminescu s-a concentrat iubirea unui neam întreg. Nu se putea usca și nu s-a uscat. S-a dovedit științific, aplicându-se anumiți senzori pe frunzele și florile plantelor, că arborii simt cu ce fel de gânduri, bune sau rele, se apropie omul. Și-apoi, pentru noi, românii, teiul a fost mereu un arbore sfânt. Un instinct straniu ne face să preferăm umbra teiului, fiindcă sub acest copac ajunge o lumină difuză, răcoroasă și liniștitoare, pe care aproape nici n-o poți deosebi de sublima mireasmă a florilor sale. La Tei, umbra miroase plăcut. Este?

Și încă ceva: țăranii de altădată, că nu mai avem nici din aceștia, știau că în tei Dumnezeu nu trăznește niciodată. De aceea, la caz de furtună cu ploaie, fulgere și trăsnete, țuști sub tei! Focul din cer nu ajunge aici niciodată.

Teiul lui Eminescu a rămas în picioare pentru că e singurul arbore care îndură orice: scrijeliri, tăieri, schingiuiri, oricât de cumplite. În Piatra Neamț, în timpul înfloririi teiului, țiganii își fac de cap, taie copaci întregi cu toporul pentru vânzare. E jaf la drumul mare! Știți cum sunt teii aceștia? Așa cum suntem noi, românii, ocrotiți de acolo de Sus, din cer, dar amarnic obidiți și schingiuiți aici, pe pământ, printre oameni… De ce oare? (Prof. Dumitru RUSU)