Primăria din Ceahlău a aflat, oficial, acum vreo lună, că este proprietară, cu toate responsabilitățile pe care le presupune acest lucru, peste ruinele Palatului Cnejilor și peste zidurile de incintă. Deși ar fi trebuit să știe, măcar la nivel de juriști, care este situația cu un monument istoric, aparent luat în seamă doar când mai întreabă cineva de el. Până acum, primăria și parohia și-au pasat una alteia obligațiile și niciuna nu le-a onorat. Biserica ”Pogorârea Sf. Duh”, clasată și ea ca monument, în 2004, arată bine, ceea ce nu se poate spune despre ruinele palatului, năpădite de vegetație și aflate într-un real pericol de a se prăbuși. Beciurile deja au început…
Boierii Cantacuzino – blestemați de călugării alungați
Palatul Cnejilor a fost ridicat în secolele XVII-XVIII, de boierii din familia Cantacuzino și, pe vremea aceea, ținea de ansamblul Schitului Hangu, laolaltă cu biserica și zidul de incintă, care datează din 1676. Lăcașul de cult a fost zidit în 1639, de marele paharnic Gheorghe Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu – lucru atestat de o inscripție din pridvorul bisericii, făcută cu ocazia reparațiilor din 1820.
Unul din turnurile circulare a fost ridicat de marele vistiernic Toderașcu Cantacuzino, în 1676, și a servit drept locuință. Al doilea turn, mai mic, a avut scop de apărare. De altfel, ansamblul, care a fost mănăstire mulți ani, a fost loc de refugiu pentru boierii Cantacuzini ori de câte ori intrau în neascultare față de domnitori.
În 1830-1840, Cantacuzinii i-au obligat pe călugări să plece la o bisericuță din lemn, la câțiva kilometri distanță, iar alungarea monahilor a atras un blestem puternic. În timp, Cantacuzinii și-au pierdut moșiile și au avut parte de morți cumplite, neam de neam.
Istoria Palatului Cnejilor e plină de legende despre lupte pentru stăpânirea locului pe care azi nu-l mai vrea nimeni. Modul cum s-au derulat evenimentele îi face pe oamenii cu frică de Dumnezeu să creadă că blestemul călugărilor alungați acum 200 de ani încă ”trăiește”. Chiliile lor au devenit atunci locuințe pentru slujitori, dar, mai târziu, familia Cantacuzino a acumulat mari datorii către domnitorul Grigore Alexandru Ghica, iar moșiile au fost scoase la licitație. Cea de la Hangu, care includea domeniile fostei mănăstiri, a fost cumpărată în 1852 de Smaranda Sturdza, dar cei trei frați Cantacuzino care o stăpâneau n-au vrut s-o predea. Au sfârșit conform blestemului: unul s-a sinucis, ceilalți doi au fost arestați și deportați în Rusia. Familia Sturdza n-a folosit niciodată palatul, iar moștenitorii contemporani nu l-au revendicat. Și așa a ajuns o ruină, în proprietatea primăriei. Singura care s-a salvat, pentru că a funcționat de-a lungul vremurilor, a fost biserica.
Poate cea mai importantă mențiune internațională despre Palatul Cnejilor este romanul lui Alexandre Dumas tatăl – invitat de onoare fraților Cantacuzino, alături de Vasile Alecsandri, bunăoară – ”Strigoiul Carpaților”, a cărui acțiune se desfășoară în turnul pătrat (ridicat de Cantacuzini în timpul modernizărilor fostei mănăstiri) – o poveste despre comori deasupra cărora se aprind flăcări, la fiecare 7 ani, dar oricine încearcă să le urmeze este alungat de sunete înfiorătoare.
Drumul Sapard a retezat șansele palatului
Dincolo de legendele țesute în jurul Palatului Cnejilor, toate întâmplările din ultimii ani converg spre un deznodământ previzibil: ruinele să se facă una cu pământul, așa cum au blestemat călugării. Pe rămășițele turnurilor au început să crească mesteceni, la câțiva metri de pământ, iar rădăcinile lor sapă exact în miezul zidului, făcându-l mai fragil de la un anotimp la altul.
Fostul primar Constantin Șchiopu a declarat, în repetate rânduri, că va face demersuri pentru obținerea unor fonduri nerambursabile pentru un proiect de reabilitare a monumentului. Nu a reușit decât să intabuleze terenul, lucru pe care actualul primar l-a aflat abia după ce poliția i-a atras atenția că ansamblul este în proprietatea primăriei. Prin 2010, s-a făcut o evaluare a costului lucrărilor de restaurare – 2,5 milioane de euro, iar doi ani mai târziu președintele Consiliului Județean Neamț, Vasile Pruteanu, declara că instituția pe care o conduce se va implica în finanțarea proiectului. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea, iar, între timp, șansele la finanțări europene au fost retezate pentru multă vreme, din cauza drumului la Pârâul Mare, care a costat un milion de euro din fonduri Sapard. Lucrările au fost făcute în 2004, într-un mod cel puțin discutabil, deși costurile au fost mai mult decât ”generoase”. Apărările de maluri de la pârâul paralel cu drumul au îngustat dramatic albia, astfel că, la fiecare ploaie mai sănătoasă, apa ieșea din matcă, spăla asfaltul abia turnat și se revărsa, nestingherită, în curțile localnicilor. Nemaivorbind că ”stratul bituminos” a început să crape la câteva zile după ce-a fost pus, iar drumul s-a rupt, la modul propriu, sub mașina pompierilor, care s-a răsturnat într-o curte, în timp ce mergea la o intervenție. Pentru toate lucrările prost făcute, primarul Șchiopu a fost reclamat de un ONG și s-a pomenit cu un control de la Oficiul European Antifraudă (OLAF) și cu niște cercetări penale, iar în final Agenția de Plăți și Dezvoltare Rurală și Pescuit Neamț a imputat suma de un milion de euro, plus penalități și majorări, Consiliului local și Primăriei Ceahlău. În plus, comuna are interdicție la fonduri europene până când achită prejudiciul.
”Noi ne judecăm și acum cu firma care a făcut lucrările, în ideea de a participa la achitarea pagubei”, a declarat primarul Dumitru Coroamă. ”Vorbim de aproape două milioane de euro, pentru că, în atâția ani, penalitățile și majorările au dublat suma inițială. Noi suntem o comună mică, bugetul este limitat și mi-e greu să spun când se va rezolva definitiv această problemă. Până atunci, nu putem accesa fonduri europene în niciun fel: nici prin GAL Ceahlău, nici prin asociere cu vreo organizație. M-a gândit, dar nu există nicio soluție să facem vreun parteneriat, pentru că acolo unde apare Primăria Ceahlău, apare și bara roșie de interdicție. Iar din bugetul local abia dacă o să reușim o toaletare, la anul, măcar să curățăm vegetația de pe ziduri, dar mai mult în niciun caz, că nu-i de unde”.
”Se surpă legitimația noastră istorică”
Subcomisarul Vitalie Josanu, ofițerul de poliție care are în grijă patrimoniul cultural al județului Neamț, este dator să aplice legea. El a trimis adresa către primărie, atenționând autoritățile locale că le revine responsabilitatea de întreținere a monumentului: ”Mi s-a spus de nu știu câte ori că parohia ar trebui să se ocupe cu reabilitarea palatului, ceea ce este greșit, pentru că legea este clară și menționează că, acolo unde nu există un proprietar, automat primăria preia obligațiile vizavi de monumente. Nu poți să lași un ansamblu atât de mare în grija unei parohii modeste. Biserica arată binișor, însă palatul este într-un proces de degradare continuă și nimeni nu face nimic. Sunt beciuri foarte interesante acolo și au început să se surpe, iar vegetația a năpădit toată fortificația. Pe de altă parte, o asemenea problemă nu ține numai de autoritățile locale și ar trebui un pic de implicare și din partea celor județene. Eu mă sufoc când văd câți bani se dau din fonduri publice unor echipe de fotbal situate la marginea clasamentului, care nu fac altceva decât să fugărească o minge, și cât de puțină preocupare există pentru faptul că se surpă legitimația noastră istorică. Felul în care se stabileasc prioritățile la împărțirea fondurilor arată nivelul nostru de educație și de cultură”.
Cristina MIRCEA
