Discul dur (în engleză hard disk) este un dispozitiv electronico-mecanic pentru stocarea sau memorarea permanentă a datelor. Stocarea datelor se face pe o suprafață magnetică dispusă pe platane rotunde metalice rigide. Dacă la începuturi capacitatea unui disc dur nu depășea 20 megaocteți (MO)/20 megabait (MB), astăzi un disc dur obișnuit poate depăși 1 teraoctet (TO)/1 terabait (TB). Prin contrast, discurile așa-numite “optice”, ca de exemplu cele de tip CD, DVD și Blu-ray, folosesc pentru memorare procedee optice (nemagnetice), care asigură capacități de ordinul a pînă la 50 GB pe disc. O alternativă la folosirea discurilor în mișcare pentru memorarea datelor au devenit memoriile pur electronice de tip Solid-state drive (SSD), care neavînd piese în mișcare sînt mult mai rapide, dar și mai scumpe.
Istoric
Discurile dure au fost introduse pentru prima oară ca unități de stocare a datelor ȋn 1956, pentru calculatoarele IBM. Erau grele și aveau dimensiuni mari, cît o roată de motoretă sau chiar și mai mari. Inițial au fost dezvoltate pentru a fi utilizate ca medii de stocare pentru calculatoare de uz general. ~n anii 1990 necesitatea unui dispozitiv de stocare de mare capacitate dar și încredere, independent de un dispozitiv special, a condus la introducerea sistemelor integrate, cum ar fi sistemele RAID, sisteme Network Attached Storage (NAS) – sisteme atașabile de stocare pentru rețea – precum și Storage Area Network (SAN) – sisteme de stocare pentru rețea, sisteme care asigură eficiență, precum și un acces fiabil la volume mari de date. }inînd cont de cererile de consum, ȋn secolul al XXI-lea utilizarea HDD-urilor s-a extins și ȋn dispozitive cum ar fi camere video, telefoane, smartphone-uri, playere audio digitale, playere video digitale, video-înregistratoare digitale, PDA-uri și console de jocuri video.
Construcție
Discul dur este format din: o placă electronică de control logic, un număr de platane cu suprafață magnetizabilă (de obicei două sau trei), împărțite în piste și sectoare, capete magnetice de citire/scriere, de o parte și de alta a platanelor, legate printr-un braț metalic numit în general actuator, un sistem electromecanic de frînare și blocare a capetelor pe pista de stop, atunci cînd discul e oprit, un motor electric pas-cu-pas, care asigură deplasarea exactă a actuatorului de la o pistă la alta.
Interfețe de control
SCSI – Controloarele SCSI (prescurtare de la Small Computer System Interface) sînt folosite în special în sistemele care au nevoie de performanță și stabilitate ridicată (la servere și în stațiile de lucru performante).
ATA/PATA (IDE/EIDE) – Controlorul IDE (prescurtare de la Integrated Drive Electronics), foarte folosit în calculatoarele personale de tip PC de astăzi, folosește un singur cablu cu un conector cu 40 piciorușe (pini) care combină funcțiile unui cablu de date și ale unuia de control care conecteaza discul IDE direct la magistrala (bus-ul) de sistem. Controloarele IDE pot emula orice format de disc. Din cauza consumului redus de energie, este una din soluțiile folosite pentru calculatoarele portabile. Controlorul IDE permite legarea pe același cablu a două discuri dure, sau a unui disc dur și a unei unități optice (de CD sau DVD) în sistem master/slave. Această arhitectură a dus la incompatibilități între unități în anii ’90, care însă au fost rezolvate.
SATA – Controloarele SATA (prescurtare de la serial ATA) permit conectarea fiecărui disc pe propriul canal (cu un set propriu de porturi intrare/ieșire). Astfel se elimină problemele cauzate de arhitectura PATA (parallel ATA). Standardul inițial numit SATA I a fost proiectat pentru un transfer de date (o viteză) de maximum 1,5 Gbit/s (echivalent cu circa 150 megabait/s). Standardul actual se numește SATA II și este proiectat pentru maximum 3 Gbit/s (echivalent cu circa 300 MB/s).
(Mircea MATEI)
