Mircea Dinescu, poezie şi parfum de vin

Născut la sfîrşit de an 1950 la Slobozia (Ialomiţa), din origini „sănătoase” – părinţii-i erau muncitori -, adolescentul Dinescu este descoperit ca o speranţă a poeziei româneşti încă de pe băncile liceului. Apreciat şi încurajat încă de pe la 16 ani, cînd i s-au publicat primele creaţii, tînărul Dinescu ajunge angajat la 20 de ani la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Aici, socotit ca „plesnind de talent şi tinereţe”, este luat sub tutela unei pleiade de scriitori de anvergură ai vremii, printre care Fănuş Neagu şi Marin Preda. După cum spune şi singur: „Sînt tînăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost, / şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sînge, / cum aş putea întoarce copilul care-am fost / cînd carnea-mi înfloreşte şi doar uitarea plînge / (…) sînt tînăr, Doamnă (…) / sînt tînăr, bună seara!”.

Vulcanic cum îl ştie o lume întreagă, devine în anii ’80 unul din opozanţii de frunte ai regimului Ceauşescu, semnînd, între altele, împreună cu Radu Tudoran şi alţi scriitori cu nume ai literaturii române, un protest îndreptat împotriva conducerii Uniunii Scriitorilor din R.S.R. şi, prin ricoşeu, împotriva conducerii statului de la acea vreme.

Perioada de după ’90 scoate în relief un alt Mircea Dinescu. Construit cu substrat de negustor, poetul ajunge destul de repede un prosper om de afaceri. Mircea Dinescu găseşte reţeta succesului îmbinînd poezia cu dulceaţa mustului şi a vinului vechi.

Mircea Dinescu. Trei chipuri, acelaşi om – poet, disident şi comerciant de succes.

– Pe la începutul anilor şaptezeci se spunea despre tînărul poet Mircea Dinescu, năvalnic şi cu mult nerv în vîrful creionului, că se aşteaptă a fi, aşa cum la timpul său, însuşi Nichita Stănescu era considerat, un nou Labiş al literaturii române.

Da, aşa este. Şi ştiu şi de ce . Pentru că era o perioadă în care toţi tinerii scriitori aşterneau pe hîrtie versuri “á la Nichita”, mai contorsionat, iar eu am apărut cu o poezie în stil clasic, melodioasă, bine pusă la punct, încheiată la toţi nasturii. Acest fapt era dublat de un altul, acela că eram şi foarte tînăr, eu debutînd la 16 ani în “Luceafărul”. În 1966 mi-a apărut prima poezie. Aşa cred eu că s-a ajuns să se scrie despre mine chestia asta cu Labiş şi Nichita. Faptul în sine, eu l-am luat ca pe o poveste. Am rămas în continuare un mare admirator al lui Labiş, cel care rămîne în istoria literaturii ca un poet de valoare al nostru. A fost un mare talent, iar epoca desigur că şi-a spus cuvîntul. Nici n-avea cum să nu-şi spună la ce-a scris! Labiş avea ceea ce se cheamă “gheara leului”. Ar fi fost un mare poet dacă ar fi trăit să scrie mult mai mult.

– Sînt aceste consideraţii apăsătoare asupra unui poet tînăr, asupra unui debutant?

– Nu m-au apăsat. Eu scriam pur şi simplu instinctiv şi nu am simţit niciodată o presiune de acest fel. Bine, despre mine, de-a lungul vremii, s-au scris multe lucruri, dar eu nu prea am ţinut cont de ce s-a scris. Drept să-ţi spun nu mi-am adunat niciodată articolele despre mine. Nu am acasă vreun clasor cu astfel de materiale. Pentru că dacă nu eşti cu adevărat un scriitor, degeaba scriu ăştia, prin 1980, despre tine că eşti mare, dacă peste douăzeci de ani nu mai ştie nimeni de tine. Eu am mizat pe destinul meu.

– Tot foarte de tînăr, pe la vreo 22 de ani, deja vă învîrteaţi prin lumea bună a literaturii române a momentului. Eraţi angajat la Asociaţia Scriitorilor Români. Cît v-a ajutat compania aceasta selectă?

– Da, eu am ajuns la Asociaţie datorită lui Fănuş Neagu, cel care era secretar acolo. M-a angajat pe post de portar, fiindcă nu avea altul. Lucram la “Almanahul Literar”. Evident că pentru mine aceşti domni ai literaturii române – Marin Preda, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Ştefan Bănulescu – erau nişte zei. Am fost fulgerat de prezenţa lor, însă m-am obişnuit cu ei şi am trăit în lumea asta literară. Poate că într-un fel am avut noroc că n-am trăit în zona mizeră a literaturii sau a boemei care te poate distruge. Aşa, am avut şansa să stau, la Mogoşoaia, cu cei amintiţi, cu Teodor Mazilu, cu Sînziana Pop. Veneau copiii la Casa Scriitorilor şi erau întrebaţi “tu al cui eşti?” şi ei răspundeau “al lui Fănuş Neagu” sau “al lui Ion Băeşu”. Eu mereu răspundeam “eu sînt al lui Mircea Dinescu!”. Mă confundau crezînd că sînt şi eu un copil de scriitor.

– Aţi ajuns, în perioada premergătoare evenimentelor din decembrie ’89, un opozant al regimului de atunci...

– Încă din martie 1989 eram arestat la domiciliu pentru un interviu – cei care ascultau postul de radio “Europa Liberă” cred că îşi amintesc – pentru ziarul “Liberation”. Mi-a fost greu, pentru că nu aveam idee de ce se va întîmpla cu mine şi astfel că ceea ce s-a petrecut atunci, în decembrie, pentru mine a fost realmente o eliberare.

– Aşteptaţi atunci ca în România să vină vremea capitalismului?

– Ei, capitalism!… Nici Marx, după ce a scris ce a scris, nu se aştepta să fie ce a fost. Eu, sincer, mă aşteptam să fie un altfel de regim decît a fost. Cînd am văzut că apare Ion Iliescu mă gîndeam că tot e bine. Orişicît, Iliescu era un om mai deschis, un om care mergea la teatru, mergea frecvent la operă. Mi se părea că totuşi va fi altceva.

– În această vîltoare a dezbaterilor politice aţi avut parte şi de un incident politic aici, la Piatra Neamţ...

– Da, ştiu la ce te referi. Eram la o emisiune locală cu Valentin Bălănescu şi au venit peste noi, în emisie fiind, peremiştii lui Vadim! Dar m-am descurcat.

– Glumind, pot spune că nu v-a fost teamă, pentru că, iată, aţi revenit la Piatra…

– Ei, teamă… Nu mi-a fost mie teamă pe vremea lui Ceauşescu, atunci cu atît mai puţin. Erau oameni diverşi, unii poate că între timp s-au mai schimbat. Apoi, ca să continui tonul polemic, pot să-ţi zic că m-am săturat să-l înjur pe Iliescu, m-am săturat să-l înjur pe Constantinescu. Însă, deocamdată, nu m-am săturat să-l înjur pe Băsescu…

– Despre Tîrgul de Carte „Libris”, motivul venirii dumneavoastră aici?

– M-am uitat pe aici, prin jur, pe la fiecare dintre standuri şi cred că este un început frumos. E un mare curaj al organizatorilor. Pe de altă parte e şi o miză culturală. Trebuie continuat, mers mai departe cu ideea. Însă spaţiul nu mi se pare bine ales. Părerea mea e că trebuie scoasă cartea în aer liber. Parcul central mi se pare un spaţiu ideal. Să se lovească omul de carte, să nu o caute prea mult.

– Se bate evenimentul cultural cu succesul comercial?

– Eu fiind un scriitor profesionist, evident că vreau să trăiesc din scrisul meu.

– Şi puteţi?

– Încerc, în orice caz. Acum trăiesc mai mult din agricultură decît din scris. Dar forţez puţin. Uite, astă seară lansez o carte, un compact disc, nişte sticle cu vin pe care am aşternut versuri, poezie. Ceva interesant. Evident că urmăresc un cîştig. Ca un fapt divers, eu am fost primul care am cerut bani la Televiziunea Română, în 1990. |ştia se duceau degeaba, dar eu am întrebat de onorariul meu. Fiindcă, le-am spus, dacă vi se sparge geamul, chemaţi un geamgiu, vă rezolvă problema şi-l plătiţi. Eu vă ţin geamul ală la televizor o oră…

– Şi nu-l sparge nimeni!…

– N-am avut nici o jenă. Pentru că asta mi-e meseria. Eu folosesc cuvîntul pentru oameni. E o muncă pe care eu o prestez şi aştept să fiu plătit.

(Valentin ANDREI)