Misecuvenismul

Președintele CJ Neamț și-a cadorisit fata cu contracte și bani din punguța județului. Pentru că a vrut, pentru că a putut și pentru că a considerat că i se cuvine. Lui. Și ei. Nu e primul, nu e ultimul, este doar ghinionistul care a avut neșansa să fie dat în vileag acum. Directorii pe care și i-a pus drept oameni de casă, pentru a-și face poftele prin instituția pe care o conduce, au acceptat, tot pentru că au considerat că li se cuvine. La Spitalul județean, în ultimele luni, s-au împletit cu folos manageriatul unității spitalicești cu directoratul economic la Casa de Asigurări, pentru că doamna care le ocupa pe amîndouă a considerat că i se cuvine asta. La poliție, un “om al legii” poartă uniforma prin diverse ritualuri îndoielnice și se așteaptă să nu răspundă pentru asta, pentru că așa i se cuvine. Într-adevăr, nu pățește nimic, întrucît șefii lui consideră că… așa se cuvine. Astfel de exemple sînt multe în jurul nostru.

Misecuvenismul a ajuns mai mult decît un mod de viață în România. Este un principiu asimilat pînă în miezul ADN-ului de toată lumea, indiferent de papucii pe care îi poartă, indiferent de statut, funcție sau cupon de pensie. Tineretul politicianist ajunge promovat pe funcții călduțe, de unde să poată perpetua metehnele vechi, pentru că i se cuvine. Nu mai contează că acest “misecuvine” are la bază lipitul de afișe, încuscrire bine orientată sau buze bine lipite de posteriorul cui trebuie. Politicianul ajuns adult are alt grad de misecuvenism și se comportă ca atare. Începe să emită pretenții de contracte, lucrări, funcții, avantaje, case, pentru că, nu-i așa, se cuvine să trăiască și el și, după cum știe toată lumea, nu poți trăi cu burta goală. Iar politica este cam porno din punctul acesta de vedere.

Directorii, intitulați manageri prin invazia capitalismului, au și ei misecuvenismul lor, pe principiul blondei care-și cumpără singură mașina și îi spune măgarului care-o tamponează cîte a înghițit pentru ea.

Pensionarii plîng, în barbă sau mai vocal, că o duc greu și li s-ar cuveni mai mult respect în cuponul lunar. Același misecuvenism care îi animă acum în discuție i-a mînat și la alegeri să accepte compromisul kilului de făină și al sticlei cu ulei.

Ajutorul social este o dovadă a misecuvenismului dus la extrem, dar acceptat și, mai rău, încurajat. Vremurile în care dacă n-aveai, puneai mîna să muncești, au apus demult. Acum, statul degeaba este profitabil și chiar mai bănos ca munca. Misecuvenismul vine nu doar în bani, ci și în pachete de sărbători, tichete, scutiri de taxe și impozite. Trai, neneacă!

România post-decembristă a produs metehne. Nocive și de prost gust. Habarnismul, miserupismul, sictirismul. Practicate cu mult sîrg de toată lumea. De sus ne privesc parveniții, care-ți aruncă între ochi jeep-uri și-ți spun că mai au trei acasă pentru că li se cuvine, care-și clădesc palate de nșpe etaje chit că iau lumina din ferestrele copiilor, care n-au nici un scrupul să te calce pe trecerea de pietoni și apoi zbiere că tu ești vinovat, că nu te-ai ferit din calea lor. Jos, sînt proștii și resemnații. Primii, fericiți în prostia lor, mulțumiți că le mai pică ceva cînd și cînd de la masa stăpînirii. Ceilalți, bălăcindu-se în indolența lor, purtînd sus și tare flamura lui “eu sînt mic, nu fac nimic”. Cei care, din întîmplare, se situează undeva pe la mijloc, nu rămîn prea mult acolo: valul îi urcă sau îi coboară într-un final, astfel că ajung să facă parte dintr-una din categorii. “Să facem lucrușoare, să schimbăm treburi, să mișcăm ceva” ajunge să fie doar o lozincă, o temă de “coconet”, fie el masculin sau feminin.

Și ajungem la vorba cîntecului în care un puști o întreabă pe mămica lui ce e patria. Cu un ochi pîngînd și cu celălalt rîzînd, mămica îi spune: “Copile, sincer, nu știu ce să-ți spun,/Atîta știu ce s-a ales de ea./ E locul-n care de 60 de ani/ Își bagă Prutul coada printre noi/ Și pentr-un pumnișor de bani,/ Porumbul nu mai este păpușoi./ Pe-acest picior de plai, pe-acest pămînt,/ Româna se vorbește-n două limbi. (…) Cînd tu vei fi, mămică, mare șef/ Te roagă mama ta acum ceva:/ Să nu dai formele de relief/ Că asta a mai rămas din țara ta./ Ba nu, mai e un lucru, am uitat/ Mămica ta te roagă, puiule,/ În cazu-n care vei ajunge șef de stat/ Să nu dai barză, varză, viezure…”

Dana OSTAHIE