Liviu Timuș, directorul Teatrului Tineretului, așa cum mărturisea într-un interviu acordat în 2007, pentru săptămânalul „Ochiul public”, a vrut să dea admitere la ASE, la Comerț Exterior. A căzut din etapa de preselecție, cea cu dosarele personale. Originea sănătoasă, în sensul vremii, era tulburată de un bunic care făcuse 7 ani de pușcărie politică la Gherla și Aiud, motiv pentru care nici părinții nu erau membri PCR. Mai trebuia și 10 la purtare pe linie, notă pe care-a avut-o destul de rar. Când era el mai trist și mai abătut, s-a întâlnit absolut întâmplător cu Valentin Uritescu pe trecerea de pietoni de la fostul Magazin Sport. Uri l-a invitat seara pe la el, după repetiție. S-a dus și a aflat că e foarte bun să dea la teatru, cu vocea și prestanța ca avantaje. „Uritescu m-a întrebat dacă pot să fac ce face el. S-a așezat în patru labe și a început să recite «După melci» de Ion Barbu. Când am văzut un om în toată firea cum se prostește pe jos, cum se joacă cu o vietate imaginară, cu lacrimi în ochi, mi-a luat mințile. Am făcut și eu ca el. Mi-a zis: «Băiete, tu teatru trebuie să faci», povestește Timuș. L-a trimis la pregătire la București, la Petre Gheorghiu de la „Bulandra”. Avea și recomandarea regretatului Pilu Crișan, care era actor la TT. N-a intrat la București, ci în anul următor la Târgu Mureș. Șugubăț, ca-n tinerețe, obișnuiește să spună că a scăpat de armată pentru că avea mătreață și era crăcănat, deși adevărul e altul.
■ Copilul teatrului
– Mai vânezi cu pușca de vânătoare?
Nu, nici n-am vânat vreodată. Când am luat-o, am luat-o ca s-o am. Stând în pădure (la Tarcău – n.a.), am luat-o pentru apărare. Am avut odată hoți în casă și oricând putea să intre cineva peste mine. Când a venit legea că nu mai ai voie să deții pușcă de vânătoare decât pentru vânat, am scos-o din uz și gata.
– E adevărat sau nu că ai vânat o linie electrică? Cred că fapta e prescrisă.
Asta-i o poveste veche, dar nu era cu pușca mea. Eram la o Înviere, la Pângărăcior, la biserică. E obiceiul locului, când iese preotul din altar, să se audă bubuituri. Venise un prieten de-al preotului cu arma și aștepta momentul în dosul prăznicarului, să tragă niște focuri, să se audă bubuiturile ca din cer. L-am rugat să-mi dea și mie să trag un foc de armă și-am tras, din greșeală, într-un fir care alimenta biserica.
– Fără pușcă, la figurativ, ce mai vânezi astăzi?
Ce să vânez? Vânez gânduri mai bune, lucruri mai bune, idei mai bune. În momentele mele de nesomn, care aproape îmi ocupă tot timpul, îmi vin gânduri despre teatru, cu ce-aș putea să fac, ce-am făcut. Încerc să trag o linie, nu-s mulțumit de ce-am făcut. Am vrut întotdeauna mai mult, vreau mai mult. Cam asta vânez, gânduri, idei, speranțe.
– Apropo de gânduri, idei, speranțe, spune-mi o întâmplare din tinerețea lui Liviu Timuș care să fi conținut indicii pentru viitorul drum artistic, mai întâi ca student la teatru.
Eu am dat la teatru absolut întâmplător.
– O poezie, o brigadă artistică?
Nu, nu m-am ocupat de așa-ceva. Neavând în cap teatrul, nu spuneam poezii, nu mă produceam în spectacole. Îmi plăcea foarte mult teatrul, aveam abonament, veneam și vedeam spectacole de câte 10-20 de ori, eram copilul teatrului, dar niciodată nu m-am gândit că o să dau la teatru.
Am fost o fire mai rebelă, un tip șugubăț. Glumele pe care le făceam sau revoltele mele de tânăr rebel nu plăceau.
– Erai tânăr rebel la un liceu destul de ciudat, la Bicaz.
Ce să facem, am fost tânăr rebel din școala generală.
– L-ai prins profesor de română pe Costache Lupu?
Da, l-am prins, dar nu era la clasă la mine.
– Asta mai trebuia…
■ Culise vesele
– …Dacă n-am avut succes cu ale tinereții amintiri, spune-mi niște trăsnăi din istoria frumoasă a TT. Nu de martor, ci pe care le-ai inspirat sau făptuit.
A fost a doua șansă a mea c-am reușit să ajung la Piatra Neamț, în 1981. Director era domnul Bunghez.
– E un secret cum ai ajuns? Cineva spune că tatăl tău a avut o contribuție?
Totul a fost foarte simplu. Tata n-a avut nicio contribuție, nimeni n-a avut. Tata nu s-a băgat niciodată pentru mine în nimic. N-am să-l urăsc pentru chestia, din contră, am să-i mulțumesc. Mi-am clădit singur drumul și m-am bătut ca să reușesc, să ajung unde sunt în ziua de azi. Nu prindeam Teatrul Tineretului dacă n-aș fi avut buletin de Piatra Neamț. Am avut noroc pentru că Vasile Muraru, care avea și el buletin de Piatra Neamț, n-a vrut să vină acasă. El era chitit pe Teatrul „Constantin Tănase” și mi-a zis să stau liniștiti că nu-mi ia locul. Deci tata a fost Vasile Muraru.
– Trăsnăile, te rog.
Totul era memorabil pentru c-am nimerit într-un colectiv pe care-l iubeam de copil. Eram la curent cu toate poveștile și năstrușniciile lor. La rândul meu, fiind o fire nepotolită și pus pe joacă, am dus mai departe tradiția. Sigur, publicul nu știa niciodată, credea că așa-i spectacolul. Actorii, fiind buni, știau să iasă din orice situație. Schimbam textele de pe hârtiile pe care trebuiau să le citească, asta făceam de la Târgu Mureș și Codrescu era foarte supărat pe mine. Le mai schimbam obiectele de la recuzită și se trezeau cu altele în scenă. Le puneam în geamantan greutăți de 20 de kile și rămâneau cu mânerul de la valiză în mână când intrau în scenă, dar nimeni nu se supăra.
– Aveau farmec și pentru că multe s-au întâmplat pe vremea lui Ceaușescu?
Atunci totul era interzis și era o poftă nebună să faci ce era interzis. Și mintea, și inima, și gândurile îți dădeau ghes să faci cât mai multe năstrușnicii. O întâmplare foarte frumoasă am avut-o cu Costică Ghenescu. Eram la Roman și jucam în „Sânziana și Pepelea”. Costică era zmeul. Era un actor foarte sârguincios, se concentra înainte, își pregătea momentul. Intrarea lui trebuia să fie fabuloasă, era desăvârșit. Trebuia să apară din spatele unui practicabil cu un gărduț. Era machiat într-un mare hal, cu coarne, c-un ochi în frunte, cu niște aripi. Conta foarte mult pe acea apariție pentru că impresiona copiii din sală. Eram cu Bogdan Gheorghiu și Claudiu Istodor. În culisele Casei de Cultură de la Roman erau niște panouri de la o ședință de partid, cu niște grafice din agricultură. Am zis să-i ratăm intrarea lui Costică, să vedem ce face Zmeul în clipa aia. Când trebuia să iasă, am luat fiecare câte-un panou, le-am pus pe practicabil și Costică a ieșit în spatele panourilor. Bineînțeles că noi am luat apaluze când am ieșit cu panourile cu grafice. Culmea-i că era atâta de concentrat că nu le-a văzut din prima. Ne tăvăleam de râs cum joacă atâta de bine și nu-l vede nimeni. În același spectacol, avea o intrare din sală, printre spectatori. Când a intrat, am strigat „Copii, zmeul, săriți pe el, luptați!” Nu poți să-ți imaginezi că 50 de copii s-au sculat de pe scaune și s-au făcut grămadă peste Costică. A ieșit cu machiajul întins, cu coarnele într-o parte. Nu se supăra, era un om minunat.
■ Demisia și nostalgia clubului lui Rublinschi
– Cum a fost plecarea din teatru când ai ajuns șef de club privat la Adrian Rublinschi? Prin 1991 cred, dar nu-s sigur.
Cum să fie, m-am supărat puțin pe teatru. Totdeauna mi-a plăcut ca lucrurile să fie bune între noi, să ne respectăm. Repetam la „Domnul Swift”, cu Andreea Vulpe. Jucam cei doi liliputani în cuplu cu Costică Ghenescu. Repetițiile erau din ce în ce mai tensionate. M-a deranjat lipsa de respect, am atenționat o dată, de două ori.
– Director era Mircea Zaharia.
Da. În momentul în care am văzut că lucrurile merg din ce în ce mai rău, mi-am scris demisia.
– Ai lăsat-o pe scenă?
Nu-mi aduc aminte, cred că-i o poveste. Sigur, n-a fost un gest extraordinar de frumos din partea mea, dar îmi ajunsese cuțitul la os. Eu alte planuri aveam cu meseria asta, alte gânduri îmi făcusem. Mai glumim între noi, dar respectul n-are nicio legătură cu joaca.
– Dincolo de fațadă, viața voastră e cumplită…
Să nu intrăm în amănunte. Noi ne cunoaștem și așa trebuie să rămână: numai noi să ne cunoaștem viața. În afară trebuie să iasă frumos, lumea să ne vadă frumoși.
Eram prieten cu Rublă, deschisese un club la stadion. Mi-a zis că am idei și să-i administrez clubul. A durat cam vreo două luni de zile, dar ce luni!… Sigur, tânjeam după teatru. A fost extraordinar, n-o să-mi pară rău niciodată. Făceam și-acolo tot felul de năstrușnicii, trebuia să surprindem oamenii. Nu mă puteam întoarce decât dacă se schimba ceva în teatru.
– Și s-a schimbat directorul.
Norocul a fost c-a aflat de situația mea Niki Scarlat. A zis că așa ceva e inadmisibil. S-a dus la minister, a discutat despre situația teatrului, nu știu ce s-a întâmplat mai departe. După două luni de zile, a fost numit director Niki, care m-a readus în teatru. Mă știa demult. A fost și în comisia de admitere la Târgu Mureș. Mi-a spus că merit să fiu pe scenă, indiferent ce supărare am. Și lucrurile au mers foarte bine. A revigorat teatrul, a reinventat festivalul internațional, a fost o nebunie.
– Știi, deși am avut o relație persoanlă încordată cu Niki Scarlat, cred și astăzi că festivaluri internaționale cum a organizat el nu mai face nimeni la Piatra Neamț.
Nimeni, așa-i. Ce legături s-au creat cu teatrele din toată lumea, era extraordinar!… Avea în el „datul” ăsta, știa să le facă, se pricepea. Să nu crezi că nu am avut bâzâieli cu el, dar niciodată n-au contat.
■ Când spinarea te trage acasă
– Plecarea la București?
După Revoluție, de fapt, toți când au plecat din teatru la București, cu Oana Pellea în frunte, mi-au zis să merg și eu. A fost și o lovitură norocoasă a vieții, când am făcut „Jucăria de vorbe” cu Sandu Dabija. Sandu mi-a zis că e momentul să-mi iau tălpșița. Să merg dracului în București măcar să văd despre ce-i vorba, pentru mine, pentru viața mea. El m-a convins. M-am dus și-am dat concurs la „Odeon”.
– Cu Sandu director.
El era director general, dar n-a fost în comisie.
– Cîți ani ai stat?
Aproape 10 ani. Din 1997 până-n 2006.
– Pe seama întoarcerii circulă diverse versiuni.
E o problemă pe care vreau s-o lămuresc odată pentru totdeauna. Să știe lumea povestea de la mine. Spre ghinionul meu am avut un accident, la o filmare pentru americani. Am căzut cu calul, s-a prăbușit un mal, s-a surpat pământul. Mi s-a spart un disc între două vertebre și nu mai puteam să merg. Un doctor a avut curajul să mă opereze. Mi-a zis că mai mult decât să rămân în cărucior n-am ce păți. După operație mi-a spus: „Viața ta, din clipa asta, se schimbă. Nu ai voie să faci aia, n-ai voie aia…” Cu cât îmi spunea, durerea mea creștea. Cum mai joc eu teatru? Nu poți să faci spectacole și să te ții de-o mobilă. Exact când mai aveam două zile ca să termin recuperarea, am primit un telefon și am aflat că s-a scos la concurs postul de director la TT.
– Spune de la cine.
De la Ioan Onisei. M-a întrebat: „Liviu, nu vrei să te întorci acasă?”, neștiind ce mi s-a-ntâmplat. El îmi știa, totuși, oful meu după Piatra pentru că în București ne mai întâlneam. Acolo n-am putut să mă adaptez, chiar dacă-mi era bine, era OK, eram la „Odeon” și jucam. Lucram și la MediaPro, colaboram la filme, intrasem pe un făgaș, lucram cu agenții de publicitate, îmi mergea chiar foarte bine. În clipa aia, chiar așa, am luat o coală de hârtie și am tras o linie. Cred c-am fost prima dată mercantil cu viața mea, nu știu cum să zic. Am scris avantaje și dezavantaje. Dacă rămâneam în București, nu-mi ieșea niciun avantaj pentru că viața mea de actor era blocată în niște limite. N-am reușit timp de 10 ani să mă integrez aproape deloc în acel oraș, gândul meu era acasă, la căsuța mea din pădure și la teatrul ăsta. Cred c-am să mor cu el în suflet. Și am venit.
– Totuși, văzând ce nenorocire-i aici, acuma, nu te-ai întoarce la „Odeon”?
Nu. Ofertă am primit când am fost la festivalul de la Oradea. M-am întâlnit cu doamna Dorina Lazăr și ea, tot citind povestea cu teatrul nostru și lupta pe care-o duc, m-a întrebat dacă nu m-am săturat, dacă nu-mi ajunge, că să mă întorc la București. I-am mulțumit și i-am spus că am o treabă de terminat și pe urmă voi vedea ce fac eu cu viața mea.
– După tot traseul ăsta, între recunoaștere și recunoștință ce crezi că-i mai important?
Păi, nu știu cum să spun, câteodată-i mai importantă recunoașterea, câteodată recunoștința. Așa că-i bine s-o lași la mijloc.
– Na, mi-ai dat un răspuns politic.
Eu prefer recunoștința.
Interviu realizat de Viorel COSMA
[message_box title=”Din cartea facerii actorului” color=”red”]La teatru n-ai intrat din prima.
Nu, de-a doua oară. Prima dată am dat la București. Am avut trei săptămâni de pregătire. Nu am avut timp să înțeleg ce-i cu teatrul. Bine, de fapt cam prin anul II am înțeles ce e cu teatrul. Eram bun că eram nativ, dar nu înțelegeam ce-i cu mine acolo.
– Pentru admitere ai învățat limba și literatura română?
N-am avut încotro. Oricum, pe vremea aia se făcea altfel de școală și era foarte important să-ți fie drag de profesor. La Bicaz am făcut cu domnul Corneanu. De fapt mi-a plăcut să citesc mult de mic, de când am învățat să citesc. Țin minte că bunicii mă fugăreau la joacă, să nu mai stau toată sub cireș cu nasul în carte. Îmi plăcea să intru în lumea poveștilor, în cărți, în literatură, să aflu lucruri noi. Stăteam și visam cu ochii deschiși.
– Cu talentul, cu resursele astea, vrăjeai fetele?
Involuntar.
– Hai la comisia de admitere, acel veritabil juriu de la IATC.
În primul an, stai să vezi, e o poveste interesantă. Prin clasa a VIII-a am avut un accident, am fost operat la un ochi, am avut extracție de cristalin. Erau probleme cu vederea și ca să te înscrii trebuia să ai o fișă medicală. În urma unei operații, s-a rezolvat cât de cât problema, dar ochiul nu mai era cum a fost din naștere. La prima admitere, șefă de comisie a fost doamna Beate Fredanov. Doamna avea o problemă, era într-un proces grav de orbire, avea glaucom. Eu m-am dus cu fișa medicală OK de aici, dar acolo se mai făcea o dată verificarea. Când m-au pus să citesc lierele alea pe afiș, cu ochiul stâng nu am văzut și mi-au scris „inapt” cu roșu pe fișa medicală. M-au lăsat să intru totuși în examen.
– Puteai să faci și tu ca Donald Sutherland, Jerry O’Neil în „Space Cowboys”, să înveți tabelul pe de rost.
Da, nu m-am gândit, încă nu-mi mergea mintea la așa-ceva. Doamna Fredanov mi-a ținut un discurs și mi-a spus că profesia asta este foarte grea, că trebuie să am ochii sănătoși, să văd, să stau cu ei în reflectoare toată viața. Și n-am intrat. Al doilea an, m-am înscris din nou. Am făcut între timp o altă operație complicată și m-am dus c-un ochi speranță să mă înscriu. Când să mă înscriu am văzut că s-a deschis secție nouă de limba română la Târgu Mureș și erau 4 locuri la băieți și 3 la fete. M-am suit în primul tren. Țin minte că mai aveam banii de bilet și un singur leu cu care i-am dat telefon mamei și i-am zis să-mi trimită bani la Târgu Mureș la post-restant că dau examen acolo. Și s-a închis telefonul. La Târgu Mureș, cine era șef de comisie? Doamna Beate Fredanov. Mi s-au tăiat picioarele, mi s-au năruit speranțele, dar am zis să merg până la capăt. La proba finală, după ce am terminat monologul, îmi spune: „Eu vă cunosc pe dumneavoastră.” În clipa aia am zis că am terminat-o cu teatrul. Mi-a ținut un nou discurs. I-am explicat că am fost operat, că e bine, că mi s-a focalizat imaginea. Mi-a spus să nu uit că m-a avertizat, să n-o blestem dacă o să am probleme. În clipa aia a reapărut speranța în mine, că nu degeaba îmi spunea lucrurile alea.
– Și-ai ajuns la clasa maestrului Constantin Codrescu.
Ăsta a fost, cred, cel mai frumos moment din viața mea. Era un actor care mă fascina de când i-am văzut primele filme, tânăr fiind. Mi-a rămas întipărit mai ales din „Moara cu noroc”. După aia m-a impresionat în „Omul cu mârțoaga” unde interpreta un cu totul altfel de personaj. E formidabil – o voce, o prezență, o capacitate de a se transforma. Îl iubeam enorm pe acest om și nici nu n-am gândit vreodată că am să fiu la clasa lui. A fost o mare bucurie când am aflat că vine la Târgu Mureș să ia clasa noastră. Am fost singura promoție pe care a scos-o. După aia a fost numit director la teatrul din Sf. Gheorghe, unde a fost o perioadă foarte bună, a revigorat acel teatru care de-atunci merge foarte bine. După aia a plecat la Brăila unde a renovat tot teatrul. A făcut un teatru superb și acolo a fost ascultat de cei care au construit și l-au făcut așa cum trebuie. Ce să spun? A fost ca un Dumnezeu pentru mine.
– Care vara asta n-a mai ajuns la la Tarcău.
N-a reușit. Are o vârstă (e născut în 1931 – n.a.), are probleme cu sănătatea. M-am oferit să-l iau de acasă cu mașina. Stă într-un sat din comuna Snagov, are o căsuță veche.
– Și-a scris memoriile?
Acuma lucrează la ele.
– Spune și despre Marga Barbu? A fost primul ei soț.
Da, o să scrie despre toată lumea. El a păstrat o relație frumoasă cu Marga.
Mi s-au părut un cuplu formidabil. Erau cuplul perfect, dar două entități foarte puternice care au scos mereu scântei. Așa se întâmplă în lumea artei.[/message_box]
[message_box title=”De la Christopher Lambert la Nae Caranfil” color=”green”]– Ai filmat cu Christopher Lambert și Adrian Paul, în „Highlander: Runda finală”. Erai călăul și ai avut o singură replică. Te-am observat abia la a doua vizionare, Vlad Marcoci mi-i martor. Cum era Lambert?
Vezi, asta-i important. Ceea ce făceam noi și ceea ce fac actorii români, astăzi, e un mare câștig. Americanii vin și fac filme la noi, e mult mai ieftin. Iau actori de la noi care mai știu cât de cât limba engleză și pot să învețe replicile ca să nu-și aducă toți actorii de la ei pentru că i-ar costa foarte mult. La viața grea pe care-o duceam, era un ban, dar câștigul cel mare nu este banul, nu faptul că faci film. Spectatorul scapă o bomboană pe jos și nu te mai vede. Câștigul cel mare este că te întâlnești cu actorii pe care i-ai visat, i-ai văzut în filme și niciodată nu te gândeai că poți să stai de vorbă cu ei, să-i atingi cu mâna.
– Cum se prezintă?
Cei mari îs niște oameni absolut normali, nu-ți vine să crezi. Lambert era atât de modest încât trecea neobservat. Era de-o politețe ieșită din comun.
– Boacăne n-ai făcut?
Hai să-ți spun cum e cu Nae Caranfil, cum m-a luat în film să-l fac pe recuperatorul ăla în „Filantropica”. Eram la casting, chema câte doi. Eu am picat cu Vali Popescu. Am dat o dublă, nu mi-a plăcut. Și-l rog pe Nae să-l fac cum îl simt eu, să-l fac basarabean. Și mi-a ieșit. Nae mi-a zis: „Te omor cu mâna mea dacă la filmare nu-l faci la fel.” Întâmplarea frumoasă e c-am făcut o repetiție înainte de filmare pe care Nae o va regreta toată viața că n-a filmat-o. Eram în sală, cu elevi de liceu – bine, erau și actori tineri printre ei – și era momentul când intram peste profesor (Mircea Diaconu – n.a.) și trebuia să scot pistolul. Copiilor nu li s-a spus nimic. Mai mult de jumate au leșinat, au căzut din bancă așa cum cad lemnele. Trei ore ne-am chinuit să putem filma.[/message_box]
■ David Hemmings i-a murit în brațe
– Cum e cel mai frumos pentru un actor să moară?
Visul unui actor e să moară pe scenă. Am o întâmplare de la un film american de serie B, „Samantha’s Child” sau „Blessed”, cu Heather Graham, în care juca și marele David Hemmings din „Blowup”…
– …Care-a murit la București.
În brațele mele.
– Ce spui?
La filmare. I s-a făcut rău, a căzut și l-am prins. Tu-ți dai seama ce se întâmplă în viață?… Când am văzut prima dată „Blowup”, mi-a luat mințile. Era un film care revoluționa toată zona cinematografică la vremea respectivă. Înainte de 1989 îl vedeai greu, pe la cinemateci. Îmi creasem o imagine despre individul ăsta, îl iubeam foarte mult și pentru vocea de pe dublul LP cu „Războiul lumilor”, al lui Jeff Wayne. El făcea comentariul. Tema muzicală era folosită de Aristide Buhoiu la „Drumuri europene”. Aveam discul, era o minunăție. Sigur, am fost puțin șocat când l-am văzut la filmare. Eu rămăsesem cu imaginea din tinerețe și dintr-odată am văzut un tip supraponderal. E cum ți se-ntâmplă – iubești pe cineva, îl divinizezi, crezi că nu-l vei atinge niciodată și-ți moare în brațe.
În „Orfanul Zhao, cel mai titrat spectacol modern al Teatrului Tineretului, Liviu Timuș l-a interpretat pe Du Anjia, unul dintre rolurile vieții. Spectacolul rămâne o amintire tristă pentru că n-a mai ajuns la Festivalul de la Edinburgh, în ciuda invitației oficiale, venite din partea Jonathan Mills, directorul festivalului. Dintr-o ambiție și-o încăpățânare greu de înțeles, cineva a forțat nota și a vrut ca TT să meargă acolo și c-un al doilea spectacol, „Antigona”, ceea ce era de neînchipuit.
de Ji Junxiang
Premiera: 18 mai 1995
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Irina Solomon și Dragoș Buhagiar
Muzica: Mircea Octavian
Premii:
Premiul pentru cel mai bun spectacol al anului – Gala UNITER 1996
Irina Solomon și Dragoș Buhagiar – Premiul pentru scenografie – Gala UNITER 1996
Premiul Special al juriului – FESTIVALUL NAȚIONAL I.L. CARAGIALE 1996
Premiul pentru lumini – FESTIVALUL NAȚIONAL I.L. CARAGIALE 1996