Românii uitați

Motto: ”România nu va naufragia la periferia istoriei, într-o democrație balcanizată și într-o catastrofă civilă” – Mircea Eliade

Pe vremea comunizării României, dacă îndrăznea cineva să rostească substantivele Bucovina de Nord, Basarabia, Herța era considerat naționalist șovin, dușman al poporului. Era expediat la Canal, la Poarta Albă, să îndeplinească marile opere ale socialismului cu roaba și lopata, pentru că, în comunism, omul era cel mai prețios capital. De ce atâta duritate? Pentru că vocabulele amintite puneau în pericol statul socialist născut peste noapte din capul zeiței Istoria. În contextul descris, la finele ultimei conflagrații mondiale, România, resemnată, a acceptat compromisul supraviețuirii, pășind hotărâtă pe calea socialismului luminos. Așa a vrut istoria. Epoca era severă, nemiloasă. Pe atunci, nimeni nu avea curajul să spună: „Niet”. Politicienii români i-au uitat pe românii rămași dincolo de linia de democrație trasată de Molotov. I-au șters din statistici. Viața este făcută pentru luptători, scapă cine poate. Când președintele Emil Constantinescu a parafat și semnat Tratatul cu Ucraina, românii abandonați i-au caracterizat hotărârea cu două cuvinte: „Viol istoric”.

Cum nu toate zilele sunt la fel, a venit Decembrie ’89, Revoluția. Entuziasm, bucurie, îmbrățișări, poduri de flori. Românii risipiți prin lume și-au amintit de țara lor de baștină. Nimeni nu i-a chemat acasă. Au ieșit din binomul speranță-deznădejde și au intrat în stadiul de luciditate-așteptare. Și entuziasmul genera s-a risipit. Apele au revenit la matca veche. În Republica Moldova, limba română recunoscută s-a transformat în limba moldovenească. Tricolorul de pe Parlamentul din Chișinău a fost dat jos, pe motiv de reparații. La chioșcurile de ziare, publicațiile românești sunt ținute „la dos”, de teama rusofonilor. Românii rătăciți prin lume au rămas tot ai nimănui. Rusificarea, sârbizarea, bulgarizarea, maghiarizarea sunt semnalate peste tot. O dovadă:

Ion di la Vidin a scris o carte minunată, numită ”SACRA TRIBALIA”. Autorul, român de naționalitate, născut în Bulgaria, trăitor la Paris, nu și-a uitat rădăcinile. A reconstituit, la modul cel mai reușit, istoria vlahilor din vechia provincie romană Tribalia, azi teritoriu sârbo-bulgar, cuprinzând deopotrivă Vidinul și Valea Timocului. „Să știe și vlahii mei cine sunt și de unde vin”, a explicat el.

Pomenita carte a ajuns și în România, prin intermediul editurii bucureștene Erasmus. Este o adevărată biblie pentru vlahi, populație veche, un fel de aristocrație daco-latină a romanității. Lecturând-o, descoperim destule frânturi de adevăr despre românii uitați. Aflăm cum îi supărau pe sârbi când jucau la sărbătorile lor Hora, Cârligul, Bătuta, Șiru… Aflăm cum românii Fundeanu și Mititelu deveneau sârbi, primind în coada numelui terminația „IC” – Fundanovici și Mititelovici. Până și costumele naționale sârbești erau obligatorii pentru românii de la sud de Dunăre. Era musai ca băieții să poarte „saikacia” – o celebră tichie, iar fetele „opanak” – niște pantofi „vestiți”. Ani de-a rându’, nefericitul român Ion a devenit Ivan la bulgari și Iovan la sârbi. El a înțeles cel mai bine cum se trăiește printre străini. În statisticile bulgare, macedo-românii apar sub denumirea de aromâni, țințari, cuțovlahi, karakaciani…. Până și Iosif B. Tito a avut o metresă româncă: frumoasa Davoriana Păun (Zdenka Paunovici). Cum a dispărut de lângă „călăul” Tito? Mister total. Amicul lui Tito, Dedier, ne-a recomandat doar atât: „Da se vlasi ne sete” (Valahii să nu devină curioși).

Despre teritoriile românești aflate în componența altor state și astăzi se vorbește timid, sfielnic. Din ce în ce mai puțin se pomenește Cadrilaterul, România de la mare, adică Durostor și Caliacra. În timp ce, pentru noi, Cadrilaterul a devenit un subiect tabu, bulgarii au umplut piața Apusului cu lucrări în limbile de circulație mondială, în care susțin drepturile lor asupra Dobrogei. Dacă faceți un test și întrebați 10 trecători de pe stradă ce știu despre Cadrilater, jumătate din ei rămân ca la dentist. Fac parte din marele grup de habarniști patrioți.

Marele marș al secuilor, de la sfârșitul lui octombrie, asemănat de malițioși cu un uriaș Kurtos Kalacs, a dovedit ceva trist: noi, mioriticii, nu știm să ne apărăm nația. Pe românii din străinătate i-am uitat, pe cei din bătătură nu-i protejăm. Maghiarii, fără să strige în gura mare, cer imperativ autonomie totală și anularea formulei „România stat național” din Constituție. După Revoluție, mulți preoți, profesori și artiști români au părăsit județul Covasna, mulți dintre ei fără a fi alungați de cineva anume. În același timp toți profesorii de etnie maghiară din alte județe au venit în Harghita și Covasna. Oare nu pentru a-i copleși demografic pe români? Deși se întâmplă des – și se acceptă ușor – ca profesorii de etnie maghiară să predea limba română, la clase românești, în schimb nu se întâmplă ca un român să predea limba maghiară, chiar dacă el o știe foarte bine. Covasna păstrează și astăzi în totalitate monumentele închinate unor evenimente sau personalități din istoria etniei maghiare, inclusiv pe cele din timpul ocupației horthyste, care a produs atâta suferință populației românești. Concluzia concluziilor: maghiarii tac și fac. Sunt uniți, organizați, au scopuri clare. Paradoxal, au obținut drepturi incredibile, prin impertinență.

Românii din țară, ca și cei risipiți prin cele străinătățuri, își exprimă uimirea și regretul, cu privire la lipsa de reacție, plus nepăsare în care pozează guvernanții actuali. Chiar nu pot înțelege cum unii români din unele județe au ajuns exilați în propria țară! Și culmea, nimic nu promite schimbarea în bine a situației.

Când eram copil, mi se spunea mereu că Dumnezeu vede ce face fiecare în parte și are grijă să dea, pornind de la fapte, fiecăruia răsplata sau pedeapsa cuvenită. Oare Cel de Sus i-a urmărit și pe politicienii noștri din ultimii 24 de ani? Ce bine ar fi!

Înainte de a trece la cele veșnice, părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Voda, le-a cerut credincioșilor să fie uniți în fața pericolelor, indiferent de natura lor. Oare nu s-a auzit bine? Că suntem tot dezuniți și în gâlceavă permanent. Și nu e bine, nici frumos.

Dumitru RUSU