Academicianul Nicolae Manolescu, între patrimoniu și naivitate politică

P1060835– În ultima vreme, în România, am observat în discursurile publice, indiferent de sectorul în care se plasează, o invocare tot mai deasă a Patrimoniul cultural național. Are, n-are treabă câte unul, invocă patrimoniul. Ce-i cu asta? Ce se întâmplă, ce relevanță are?

N-aș putea spune de la ce a pornit acest subit nou interes pentru patrimoniu. O idee ar fi că ne luăm într-un fel revanșa, după ce am cam distrus mare parte din ce am avut. Mă uitam la marile orașe de prin alte părți, din foste țări comuniste – la Praga, de pildă, chiar la unele bombardate din Polonia – și parcă nicăieri nu s-a distrus mai abitir decât am distrus noi. Și nu numai biserici împotriva cărora regimul comunist avea totdeauna un dinte. Problema este că noi am distrus fără nicio socoteală aproape tot. Această politică, sau nu știu ce-o fi fost, s-a continuat într-o bună măsură și după ’89 când s-a profitat de retrocedare. Pe bună dreptate oamenii sau moștenitorii lor au reprimit ce-au avut, ce-au făcut. Dincolo de asta, grija pentru patrimoniu n-a existat. Foarte mulți și-au dorit înapoi clădirile ca să le poată vinde. Cei care le-au cumpărat le-au dat jos, pentru că pământul este foarte scump în anumite zone, și au construit acolo o mulțime de lucruri imposibil de scris în cuvinte. În același timp, mai ales în ultima vreme, au apărut o serie de reglementări internaționale care ne-au obligat și pe noi la niște eforturi de protecție a patrimoniului. Poate asta să fi determinat o mai mare grijă decât înainte.

– E valabil doar dacă vorbim la modul serios despre lucruri serioase.

Eu nu văd însă, dincolo de cuvinte, de declarații, de proteste foarte multe, chiar o politică coerentă de protecție a patrimoniului. E suficient să citim rubrica lui Andrei Pippidi din Dilema Veche ca să vedem ce se întâmplă cu fostele case și castele, case boierești, conacuri – nu de undeva de la marginile țării, pe unde n-ajung specialiștii, ci din plin centrul Bucureștiului – dărâmate fără milă. Se dărâmă fără nicio socoteală. Noii proprietari, noua burghezie post-comunistă profită din plin să facă un fel de tabula-rasa de tot ce este patrimonial, să își poată investi banii în construcții, sigur, care țin de epoca modernă. Sunt unele, fără discuții, importante. Sunt unele și bine făcute, dar, dincolo de asta, ce se întâmplă cu patrimoniul? Patrimoniul dispare.

– Ne omoară specialiștii sau lipsa lor?

Nu avem nici foarte mulți specialiști. Ministerul Culturii s-a grăbit să unifice Institutul de patrimoniu cu un fel de institut de-ăsta de oameni care se ocupă mai mult de dărâmări și de partea de construcție. Au pus la un loc lupii și oile.

– Oile?

Adică pe ăia care au muncit ani de zile să facă o hartă, o listă preventivă a monumentelor și să propună pe lista UNESCO, de pildă, câteva din cele mai valoroase. De toată munca lor s-a ales praful că acuma sunt la un loc cu ăia care vor să dărâme pentru a pune în loc altceva. E absolut de neînțeles ce se întâmplă. Sunt din ce în ce mai puțini specialiști. Sunt atât de prost plătiți încât se duc în privat, cum se zice, și se ocupă de alte lucruri.

Când noi avem nevoie să ni se facă dosare, de pildă, apar probleme. Am avut probleme cu centrul istoric al Sibiului, avem dosarul ansamblului urbanistic-artistic de la Târgu Jiu, avem o mulțime de asemenea proiecte. Cerem să se facă dosare ca să le putem propune în discuția ICOMOS (Consiliul Internațional pentru Monumente și Situri al UNESCO – n.a.), adică acelei instituții spre care merg toate proiectele astea de listă a patrimoniului mondial și să devină la un moment dat monumente pe lista patrimoniului mondial. Nu suntem în stare să facem dosare. Aștept dosarul Sibiului de 6 ani. Termenul inițial, când a fost propus prima dată, era de 3 ani. Dosarul a fost prost făcut și am obținut o amânare, că, dacă era respins, dispărea complet din discuție. Au trecut 6 și nu s-a întâmplat nimic. Acuma, Brâncuși. A fost făcut dosarul, am stăruit, am bătut la cap, l-am legat de tot felul de lucruri și s-a făcut atât de prost încât, dându-l spre consultare celor de la Comitetul patrimoniului, au zis că nu e bine. L-au dat înapoi și până la 1 februarie trebuie să-l punem din nou în discuție. Nu vreau să fiu pesimist, dar nu-l văd făcut în termen.

– În alte țări, respectul față de patrimoniu este aproape sacru.

Nici nu se compară.

– Și nu se poate vorbi despre un proiect cultural de țară disociat de patrimoniu.

Cine uită, nu merită, vorba lui Iorga. Asta face parte din memoria nu numai culturală. Face parte din memoria noastră ca națiune. Încă o dată, dacă nu s-ar fi distrus în halul în care s-a distrus, aș fi zis că acuma nu are nicio importanță toată povestea asta, tot ne-a rămas ceva. Nu ne-a rămas, aproape nimic nu ne-a rămas.

– De aici ajungem la o problemă mai mare, care excede proiectul cultural de țară. Foarte mulți nu acceptă o realitate: noi nu avem nici măcar un proiect de țară.

Da, e adevărat că nu avem. Câți ani au fost necesari ca să se facă proiecte de urbanism, de pildă. Eu nu știu dacă Bucureștiul are un plan de urbanism în momentul de față, am unele îndoieli.

– Proiectul de țară are o componentă politică.

Și asta, adică un proiect politic, o strategie. Noi lucrăm de pe o zi pe alta în foarte multe privințe. Nu mă pot pronunța în alte domenii, că nu știu, dar nu văd de ce ar fi o deosebire de ce se întâmplă în materie de patrimoniu cultural unde, evident, nu avem o politică și unde, evident, nu știm să cântărim valoarea. Adică, ni se pare că dacă bugetul se restrânge din motive de economie și de criză, și din alte nu mai știu câte motive, trebuie să lăsăm să prăduiască tot. Nu se poate! Nu văd nicio deosebire de ce era înainte, doar că înainte n-aveam voie să spunem.

– Am să insist pe componenta politică a proiectului de țară și mă întorc în 1996. Dumneavoastră rămâneți unul dintre cei 3 președinți pe care România nu i-a avut și abia în anii din urmă au ajuns să fie regretați în lipsa mandatului. Cronologic, înseamnă Ion Rațiu, dumneavoastră și Horia Rusu, care n-a mai apucat să candideze. Tatălui unui copil născut în 1996, pe proiectul dumneavoastră de președinte al României, cum i-ați fi spus că vedeți România lui anului 2014, când acel copil votează pentru oară un președinte?

Cu mari speranțe. Adică, trebuie să recunosc aici că intră și o doză de naivitate. Toți am fost naivi. În momentul în care comunismul se apropia de sfârșit, de pildă, câți dintre noi se gândeau că vom trăi într-o societate normală? Ne gândeam la comunism cu față umană, la ceva mai multă transparență, la glasnost, perestroika, deci cam astea. Eu nu știu, sau știu pe foarte puțini care să fi spus atunci că ne întoarcem la capitalism, că perioada comunistă a fost o paranteză a istoriei. După aceea, câți dintre noi și-au zis în primele momente de euforie, care au durat și ele câteva luni, un an, doi, până au venit venit minerii, că lucrurile vor merge mai rău? Toți am crezut că vom merge mai bine. Toți am contat pe faptul că noua clasă în politică în formare va fi – nu știu, peste 8, peste 10, peste 18 ani – o clasă de profesioniști. Noi eram niște amatori. Eram niște intelectuali, mai mult sau mai puțin pricepuți. Teoretic, așa, știam istorie. Majoritatea dintre noi era în situația asta. Câți dintre noi ar fi zis că în următoarea etapă o clasă politică de-asta, cum să zic eu, serioasă, profesionistă nu va veni la un moment dat la cârmă? Faptul că în loc să mergem în sus, am mers în jos și că parlamentul de astăzi nu se compară cu cel din ’92-’96, unde am fost și eu, e un lucru pe care nu l-am prevăzut. Deci, naivi la sfârșitul comunismului, naivi la începutul capitalismului. Ce-o să fie peste alți 18 ani? Eu continui să fiu tâmpit, adică naiv, și-o să zic c-o să fie mai bine. Trebuie să recunosc că dincolo de toate dificultățile, neajunsurile, mizeriile, întârzierile sau ce-a mai fost, totuși, avem altă viață decât am avut în comunism. Ideea cu comunismul bun e o prostie. E în capul unora care confundă lucrurile. Sigur, sunt unii care spun că în comunism își făceau vacanțele la mare sau la munte. Asta era problema? Dar restul, teroarea, Securitatea, lipsurile, cozile, cartelele, pe-astea nu le punem la socoteală?

– Mai am ceva. E în inimă și mă roade. Dacă în 1992 ați fi fost candidatul Covenției, în locul lui Emil Constantinescu, cred că în 1996 nu aveam probleme și ajungeați dumneavoastră președinte.

Nu știu. În orice caz, în 1992 era limpede că Iliescu va câștiga. Nu avea nicio grijă.

– Eu mă gândesc în termeni de antrenament și pregătire pentru impunerea alternativei. Cu totul altfel alegeam calea dreaptă (*).

Da, știu. Eu, întrebat odată la un post de televiziune ce zic de faptul că atunci Convenția l-a preferat pe Constantinescu, am zis: „Norocul meu și ghinionul lui”. În ce mă privește eu nu mai am nicio ambiție politică. Cred că asta mi-a fost și fatal. Eu nu m-am luat niciodată în serios ca om politic. Ăsta este adevărul.

[quote align=”center” color=”#999999″]
„Am văzut de curând suma de 13 miliarde de euro pe care statul francez o cheltuiește pentru cultură, din care o bună parte revine monumentelor, atât întreținerii monumentelor existente, cât și aducerii la lumină a unora care sunt pe cale să se prăbușească. În plus, noi nu știm că un ban bine investit în cultură aduce bani. O să spunem că monumentele consumă. Păi, cum? Dar turismul unde e? Din ce trăiește Luvru, din ce trăiesc marile instituții culturale din Paris, unele dintre ele monumente istorice?… Din turism! Am văzut sumele întoarse de la monumente, care sunt foarte mari, enorme. De-acolo se scot niște bani, dar noi nu știm să exploatăm chestia asta.”[/quote]

(*) „Alegeți Calea Dreaptă” a fost sloganul Alianței Naționale Liberale, formată din PL ’93 și Partidul Alianța Civică, alianță care în 1996 l-a avut candidat la președinția României pe Nicolae Manolescu.

Interviu realizat de Viorel COSMA

pietricica turism

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.