„De voi și de viață/M-am despărțit nevrând./Gândiți-vă la mine/Măcar din când în când!”
(Epitaf de pe o cruce de mormânt)
Tradiția strămoșească
De când e lumea și pământul, românii au fost atașați de părinți, bunici, mătuși și nu i-au uitat nici după ce au plecat în lumea celor drepți, neanunțați. Și pentru că ne aflăm în postul Pașțelui, e bine și frumos să-i vizităm la Cimitir, locul unde se odihnesc. Rupem o buruiană, sădim o floare, aprindem o candelă și stăm de vorbă cu rudele care nu mai sunt. Pentru că morții trăiesc în mintea celor vii, sunt nemuritori. Fiecare țintirim, indiferent unde se află, are nemuritorii lui.
La Piatra Neamț, nemuritorii din cimitirul „Eternitatea” se numesc: Calistrat Hogaș, Iulian Antonescu, Iulia Hălăucescu, Georgeta Pralea… Scriitori, pictori, artiști, profesori, de-a valma. Cum credința e un dar, nu toți sapienșii merg la biserică și la cimitir. Începe Săptămâna Patimilor, așa că hai să rememorăm tradițiile din moși-strămoși.
În Marțea Mare, gospodinele frământă cozonacii, ăia dolofani, frumoși, cu aromă de vanilie. Pentru ca aluatul să crească frumos, e musai ca încăperea în care frământăm să aibă ferestrele închise. Să nu se facă curent. După frământat, trebuie să se păstreze liniște de catedrală. Dacă nu respectați indicațiile, aluatul nu crește și totul se termină cu un fâs savuros. În Basarabia românească, la cozonaci li se spunea și pupeze. De aici s-a născocit zicerea „colac peste pupăză”, pe care mulți dintre noi nu o înțeleg.
În Joia Mare, se „boiesc” ouăle roșii. Ca să le pictezi, trebuie să le ai, deci mai întâi aprovizionarea. Paștele „consumă” multe ouă, începând cu Învierea. Nu poți zice „Hristos a Înviat!” fără să ciocnești ouă împestrițate. În Vinerea Mare, creștinii care merg la biserică trec pe sub Sfântul Aer.
În seara Învierii, se merge, cu mic, cu mare, la biserică după lumina sfântă. Se duce o coșniță cu ouă roșii și cozonac, așezate pe un ștergar. La sfârșitul slujbei, preotul face procesiune, înconjoară biserica, sfințește pomenile și zice „Hristos a Înviat!”. Acasă, masa îi așteaptă întinsă, trei zile. Trăiască tradiția strămoșească!
Asociația Cimitirelor Semnificative
În epoca internetului și a transplantului de inimă, un cimitir bine întreținut poate deveni, cu mici modernizări, un veritabil muzeu în aer liber, datorită monumentelor funerare și artiștilor care au lucrat la ele. Exemple? Cimitirele Pere Lachaise din Paris, Bellu din București, țintirimul vesel de la Săpânța… Cimitirul Bellu a fost impus ca punct de reper pe harta obiectivelor cultural-turistice europene în cadrul Adunării Generale a Asociației Cimitirelor Semnificative din Europa (ASCE), desfășurată în septembrie 2010, la Cagliari, Italia. Este o mărturie a istoriei României moderne și contemporane, fiind un adevărat muzeu de artă, ce cuprinde o imensă colecție de sculpturi ale unor autori români și străini, dar și monumente arhitectonice deosebite.
Cimitirul Bellu a fost inaugurat în 1858 și poartă numele baronului Barbu Bellu, fost ministru al Cultelor și Justiției din acea perioadă, care a donat grădina pe care s-a ridicat cimitirul. Bellu ar putea rivaliza fără tăgadă cu Pere Lachaise, cimitirul francez, un veritabil muzeu în aer liber în care dorm rămășițele pământești ale lui La Fontaine, Moliere, Honore de Balzac, Sarah Bernhardt, Frederic Chopin, Edith Piaf, Marcel Proust, Oscar Wilde…
Cimitirul Bellu are un frate – Cimitirul Vesel de la Săpânța, faimos pentru crucile mormintelor viu colorate, picturile naive, stihurile umoristice care te duc cu gândul la cultura dacilor, pentru care moartea era un motiv de bucurie. La Bellu, fiecare piatră funerară spune o poveste. Una mai impresionantă, mai tulburătoare decât cealaltă. Îți rămân parcă imprimate pe suflet epitafurile înscrise pe cruci și lespezi sub care odihnesc personalități marcante fără de care am fi fost săraci și stingheri. Iată, de pildă, ce scrie pe monumentul funerar al artistei Anca Parghel:
„Eu nu mai sunt,/E un cântec/Tot ce sunt” (N. Labiș)
Cine își poartă pașii prin cimitirul Bellu, declarat Panteon al României, care, în 2009, a împlinit 150 de ani, are ce vedea. Nemuritorii de aici se numesc Birlic, Caragiu, Dinică, Amza Pellea, Nichita Stănescu, Florian Pittiș… Peste tot monumente sepulcrale, dăltuite în marmură albă sau neagră scumpă și dantelării de fier forjat. Pe Aleea Mihai Eminescu, scriitorii români stau aliniați ca într-o Istorie a Literaturii Române: Caragiale, Coșbuc, Sadoveanu, George Călinescu, Zaharia Stancu… Mai în interior, Marin Preda, Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiș. Mormântul lui Adrian Păunescu e acoperit de un munte de flori. Pe Aleea Artiștilor alte monumente funerare inscripționate: Anda Călugăreanu, Adrian Pintea, Florian Pittiș, Dem Rădulescu, Diana Cocea… Evident, te întrebi: Doamne, și noi cu cine-am mai rămas? Nouă ce ne-ai mai lăsat? Chiar așa, ce? Ne răspunde poetul necunoscut:
„De ce vii moarte să ne iei/Când nimeni nu ți-o cere/Lăsând în urma ta mereu/Doar lacrimi și durere…?”
Când au apărut cimitirele moderne?
Ne clarifică istoria: primele cimitire oarecum „sistematizate” au apărut pe vremea lui Cuza Vodă. Conul Mihalache Kogălniceanu, premierul României, a slobozit o lege care a pus punct haosului și bunului plac. Conform noii pravile, problemele deveneau precise. Cimitirele puteau fi amenajate numai la periferia localității. Trebuiau să fie îngrădite cu gard, să aibă clopotniță cu toacă, să…, să…, să. Gata cu mofturile boierești, cu ifosele și fițele celor bogați. Țara se alinia la Europa, se „modea”. Normal, n-a fost Cuza primul domn al României moderne?
Deductiv, cam la acele vremuri a apărut și țintirimul din târgul Pietrei cu castani umbroși și ulița numită „Ultimul drum”. Ne referim la cimitirul de pe Borzoghean cu monumente de piatră înnegrite de timp, dăltuite de doi meșteri italieni vestiți, frații Mella, Roberto și Rugero, în atelier în mahalaua Precista, pe strada Alexandru Lăpușneanu. Pomeniții italieni, pripășiți în târgul nostru, ciopleau la comandă orice monument funerar cerut de clienți: cruci, îngeri, pitici. Că și pe atunci se murea. Pentru că acest cimitir se afla în Valea Viei, la școală toți copiii proveniți de aici erau porecliți „colivari”. De-a lungul anilor, spre cimitirul „Eternitatea” au trecut puhoaie de oameni. Fiecare cu sorocul lui.
De pildă, sărăntoaca Oaca și-a pus capăt zilelor în noaptea de Înviere. Brrr! S-a dus pe furiș în pădurea Cârlomanului și s-a atârnat în laț. Atenție!, când clopotul cel mare de la biserica cimitirului începu să bată, iar preoții ieșiseră cu prapuri, cu icoane și lumânări, în curte… Mare păcat. Viața e un dar de la Cel de Sus, suntem obligați s-o trăim așa cum e ea. Din păcate, lumea modernă nu are soluții la toate problemele complicate ale vieții. Cine are, își ridică cavouri cu marmură și litere aurite, cine e nevoiaș nu are nici bani de înmormântare. Asta nu înseamnă că cimitirul „Eternitatea” din Piatra Neamț nu este un muzeu în aer liber. Sub pământul lui și-au găsit liniștea veșnică senatori, deputați, primari, muritori de rând. Aici, în noaptea de Înviere, creștinii ies din biserică ținând în mâini lumina sfântă. De Înviere, cimitirul „arde” și poate simt acest lucru și cei care au fost și nu mai sunt. Le spunem și lor „Hristos a Înviat!”.
Presărați pe-a lor morminte
Și pentru că noi, românii, am trăit sub potopul istoriei, destui înaintași de-ai noștri au închis ochii pe meleaguri străine sau luptând pentru țară. Conform datelor oferite de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor (ONCE), pe teritoriul Republicii Moldova și-au găsit liniștea de veci mii de bravi ostași români. Și la Țiganca – 10 kilometri de Cahul, și la Miclăușeni (Strășeni), și la Tighina (Benderul de azi). După mult timp, cu acceptul autorităților de la Chișinău, a luat ființă Cimitirul de Onoare de la Țiganca, la inaugurarea căruia a participat și ex-regele Mihai. La masa creștinească, la masa comună, s-au servit în memoria martirilor ouă roșii, cozonac, sarmale… „de suflet pentru cei pierduți”. Turistule, dacă treci prin Basarabia străbună, oprește-te la Țiganca și aprinde o lumânare pentru eroii neamului. Viața lumânării pe care o aprinzi nu se sfârșește în momentul în care îți faci cruce și pleci. Arde mai mult. Arde pentru nemuritorii neamului.
Dumitru RUSU
