Mănăstirea Almaș – victima lui Ion Iliescu

Mănăstirea Almaș, singurul monument istoric din satul cu același nume, este dovada cea mai elocventă că lucrurile făcute fără cap devin, în timp, ireparabile. Lăcașul de cult nu mai păstrează absolut nimic din aerul unui veritabil monument, cu o istorie în spate. Arată de parcă ar fi fost ridicat acum 20-30 de ani și doar cele câteva rânduri tipărite pe o hârtie înrămată, la intrarea în biserică, lămuresc omul care trece pragul lăcașului că monumentul are o istorie: „Ctitorii acestui așezământ monahal sunt familia Vasile și Maria Almaș, ciobani din Țara Hațegului, ajunși aici datorită asupririi conducătorilor maghiari din Transilvania, care doreau părăsirea credinței strămoșești ortodoxe și convertirea la calvinism. Ajutat de răzeși, Vasile Almaș, în anul 1659, construiește un paraclis din lemn, cu hramul Sfântul Nicolae, pentru oficierea slujbelor religioase, în care au fost instalate icoanele mari și iconostasul de la biserica din satul de unde fuseseră nevoiți să plece în pribegie. Acestea se află acum în muzeul mănăstirii.
Paraclisul, ctitorit de Vasile Almaș, devenit ulterior ieromonahul Vasile din obștea Mănăstirii Neamț, a fost locașul de rugăciune al schitului Almaș și a fost distrus de tătari, cu acest prilej pierzându-și viața și Maria Almaș.
Locașul, cu hramul Sfântul Nicolae, a fost reclădit din lemn de doamna Ecaterina Cantacuzino, soția spătarului Iordache Cantacuzino, în anul 1715. Schitul de călugări a funcționat până în anul 1821, când a fost prădat de eteriști, iar călugării au fost schingiuiți și alungați. Actuala biserică, construită din piatră în anul 1821, este ctitoria familiei logofătului Balș și a primit ca hram Duminica Tuturor Sfinților.
Ctitoria acestora a fost continuată prin zidirea pronaosului de către domnitorul Constantin Mavrocordat, care înzestrează mănăstirea cu mai multe proprietăți și moșii. Biserica, în formă de cruce, are trei turle așezate pe axa est-vest, cea din mijloc fiind mai înaltă. La miazăzi și la miazănoapte sunt atașate altarului, în exterior, două pridvoare având rolul de veșmântar și precomidiar”. Rezumând ultimele sute de ani din istoria lăcașului de cult, momentele de referință au fost 1851, când s-au făcut ample lucrări de renovare pe cheltuiala boierului Palade, 1959 – când schitul a fost închis, și 1987 – când, prin hotărârea Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Schitul Almaș a fost reînființat ca schit de monahi sub ascultarea Mănăstirii Horaița. În 1990, prin hotărârea nr. 5057 din 22 iunie a Sfântului Sinod, schitul obține statutul de mănăstire, sub conducerea starețului arhimandrit Laurențiu Niță.

Între anii 1988-1995 s-a realizat actuala pictură, de către pictorii Moroșanu, Bratiloveanu și Stancu din Suceava, iar slujba de sfințire a bisericii a fost oficiată pe 1 octombrie 1995, chiar de ÎPS Daniel, ocazie cu care aceasta a primit și hramul ”Acoperământul Maicii Domnului”.

Podul în pericol să se prăbușească și turla de pe ciupercă

Pelerinul care vrea să viziteze mănăstirea are o strângere de inimă și e tentat să facă o cruce mare de cum ajunge la capătul podului peste pârâu. Malurile sunt înalte, iar apa – mică de regulă, dar teribil de furioasă când adună ploi torențiale – a săpat, tăcut, la ambele capete ale podului. Pare o chestiune de timp, de foarte puțin timp, până ce întreaga construcție se va prăbuși în albie. Totuși, cineva crede în mâna protectoare a Domnului, căci s-a încumetat să treacă cu jeep-ul peste pod și să-l parcheze undeva aproape de intrarea în altar.

Cum pășești dincolo de clopotniță, aspectul se schimbă total. Se vede mâna de gospodar în toate cele. Și în corpul de chilii nou construit, cu bolte la demisol numai bune de adăpostit lemnele pentru iarnă, și în magazinul bisericesc din mijlocul curții – un fel de ciupercuță cu o turlă impozantă deasupra. Înăuntru – frig ca afară. O bătrânică rezistentă la temperaturi reduse vinde lumânări. Spune că nu știe mare lucru despre istoria lăcașului, dar oricum „părintele stareț a făcut tot ce se vede”. Muzeul? Care muzeu? Nu are nicio idee despre așa ceva, dar știe exact unde este toaleta, a cărei existență este marcată de singurul indicator din curtea monumentului. Părintele stareț era la slujbă, iar biserica ticsită de oameni, toți în genunchi, aliniați pe rânduri. Doar două femei au ieșit, din când în când, afară, să-și mai plimbe copiii mici, care dădeau semne de nerăbdare. Amândouă vin în fiecare duminică la mănăstire, dar niciuna nu știa de muzeu. Cât despre aspectul de ansamblu, e desigur „frumos, curat și liniște”.

„Eu zic că mănăstirea arată trăsnet și poate fi considerată egală oricând cu alte mănăstiri de elită”, este de părere primărița Aurora Bălan. „Sunt oameni muncitori acolo, au construit o grămadă. Numai podul nu e făcut, dar e al lor; noi, ca primărie, nu avem cum să-i ajutăm. Despre pictură nu știu ce să zic, nu mă bag, că nu mă pricep, dar oricum știu că părintele stareț a umblat tare mult până a găsit pictorii care s-o facă. A apărut și o monografie, s-a ocupat mai mult doamna Darie de la primărie”.

Doamna Darie de la primărie ne-a spus că istoricul lăcașului poate fi găsit pe un site de turism, cu poze cu tot. Erau aceleași rânduri pe care le-am găsit și în biserică. Despre muzeu știe că ar fi una din căsuțele monahale vechi, cu ferestrele albastre. Ținută sub lacăt, că ar fi fost o tentativă de spargere cândva. Acolo sunt, cel mai probabil, icoanele valoroase și iconostasul original.

„Cine a făcut pictura s-a uitat prea mult la desene animate cu Spiderman”

„La Mănăstirea Almaș au fost șterse toate patinele vremii”, ne-a declarat Vitalie Josanu, ofițerul IPJ Neamț responsabil cu patrimoniul. „Ansamblul nu mai are nicidecum aspectul unui monument de arhitectură, mai ales că a fost «îmbunătățit» cu spații speciale pentru grătar și alte amenajări «gospodărești» pentru agrement. Chiliile – care sunt incluse și ele în categoria monumentelor de interes local. Sunt într-o stare avansată de degradare, dar, față de biserică, de clopotniță și de restul construcțiilor, cel puțin păstrează aspectul inițial. Dacă discutăm din punct de vedere penal, nu se poate face nimic, pentru că toate lucrările care au stricat grav monumentul au fost făcute înainte de anul 2000, în perioada în care n-a existat lege pentru ocrotirea patrimoniului, grație președintelui Ion Iliescu, care parcă intenționat a lăsat câțiva ani pauză între abrogarea unei legi și promulgarea alteia. În acel interval, fiecare a făcut ce-a vrut cu clădirile de patrimoniu din țara asta. Iar Mănăstirea Almaș este un exemplu. Arată de parcă e nou-nouță, abia scoasă din țiplă. Am încercat să mai repar câte ceva. De exemplu, în 2007, am găsit icoanele vechi și iconostasul depozitate într-un paraclis, laolaltă cu ghivecele de flori și sticlele cu apă pentru udat. Am vorbit cu starețul și le-a mutat în stăreție, ca să nu mai stea în umezeală, să se deterioreze pictura. Mi-am dat seama că nimeni nu pune mare preț pe ele după ce-am văzut maglavaisul ăla întins pe toți pereții bisericii și pe clopotniță. Dracul, cel puțin, dincolo de mesaj – are limba lungă până la urechea unui creștin pe care vrea să-l ispitească -, pare pictat de cineva care s-a uitat prea mult la desene animate cu Spiderman. Astfel de picturi n-au nicio valoare acum, iar peste 200-300 de ani, dacă le va studia cineva, nu-și va face o părere prea onorabilă despre noi”.