Petru Miron, fiu de tâmplar dintr-o familie numeroasă, cu 11 copii, s-a născut în aprilie ’41 și, de-a lungul timpului, a trăit vremuri grele, sărăcie, foamete, comunism și revoluție. Acum le povestește, la gura sobei, celor șase nepoți, tot ce a pătimit el, cum mânca „două degete” de mămăligă cu cireșe, cum păzea oile pe câmp cu frica de a nu i le fura cineva și cum a urât din tot sufletul comunismul. „Acum nu e greu… Acum e libertate, acum poți cumpăra tot ce vrei, acum nu te mai poate băga nimeni la pușcărie dacă vorbești de rău președintele țării”.
„Mâncam borș de trifoi și ou crud”
Avea 6 ani când țara intrase într-o foamete cruntă. Pe atunci, familia lui număra 8 membri. Tatăl său făcea tâmplărie pentru oameni bogați. Nu se găseau geamuri sau uși făcute, așa că transforma butucii „la gealău” în ce i se cerea. Pentru 50 de kg de făină pe lună. „Cu frații mei ridicam butucul și în două ore reușeam să-l spintecăm, pe prispă. Dacă stricam vreun butuc – eram copil, ce știam eu – luam o mamă de bătaie… Pentru că era singura noastră sursă de mâncare. Nu de bani, pentru că lumea îl plătea pe tataia în făină. Făina era tare scumpă, iar mama făcea mămăligă cu porția, să ne ajungă «două degete» la toți. Cu borș de urzici sau de trifoi. Dacă nu era borș, mă urcam în cireș și mâncam cireșe cu mămăligă. Asta îmi era mâncarea pe toată ziua”, povestește, nostalgic, nenea Petrică. Apoi, cu banii luați pe o vacă, familia lui a cumpărat 15 oi. Cașul obținut și smântâna au devenit principala masă în casa Miron. „Eram tare obraznic de mic. Mâncam toată smântâna din ulcele, pe furiș. Când auzeam o găină cotcodăcind, eram primul care lua oul. Îi făceam o gaură mică, îl beam și puneam apă în loc. Și în ziua de azi beau oul crud. Mama, când spărgea oul în tigaia de tuci, mai că lua foc de la atâta apă. Și-mi luam o bătaie… Dacă mă prindea! Eram cel mai dolofan din familie”, își amintește cu drag. Apoi, prin ’59, într-o zi obișnuită de păzit oile, a fugit de acasă. Auzise el că angaja la uzină, la Săvinești, se făceau canalizări, conducte spre Bistrița.
„Erau în stare să se omoare pentru un kilogram de făină”
În timp, a ajuns pompier la uzină. Cu examene luate, cu toate cele necesare, a lucrat 25 de ani în acest post. Era deja „vremea răposatului”. „Eram 80 de pompieri pe schimb. Uzina avea foarte mulți angajați, mii. Eram văzut bine la pompieri. Îmi făceam treaba, dacă nu era foc, mai reparam o mașină, meșteream tot timpul. Eram cu șurubelnița și cu patentul tot timpul în buzunar. Tot ce se strica, reparam. Eu nu stăteam deloc. Dar în fiecare lună luam 3-400 de lei premiu. Aproape jumătate de salariu. Aveam saci de broaște stricate acasă, de la ușile pe care le reparam. Într-un timp, ajunsesem să fac rond prin fabrică. Îi controlam să nu fumeze în locuri periculoase. Era totuși o uzină cu substanțe chimice. Trebuia să le iau legitimațiile și să le predau dacă îi găseam fumând în alte locuri. Dar n-am luat niciuna. Nu vroiam să îi am pe conștiință, să fie dați afară. Și așa intram în alt joc. Dacă nu luam legitimația, însemna că sunt în colaborare cu el, așa era în comunism. Erai verificat la orice pas, nu puteai să faci nimic. Tare greu era”
Pentru că lucra la uzină, primea o cartelă pe 30 de zile, cu bonuri pentru pâine. Se dădea doar câte jumătate de pâine de om. Nenea Petrică mânca un sfert din jumătate, iar restul aducea acasă, la cei trei copii pe care îi avea mici. Și cultiva pământul, ca să aibă sursă de mâncare pentru familie. Pe vremea aceea nu puteai să ai prea mult pământ, o fâșie mică era de ajuns. Din ce cultiva, îi ieșeau trei saci de porumb, cât să țină găini. „Țineam păsări pentru ouă. Trebuia să ții ceva, altfel nu aveai ce mânca. Câte 10-15 păsări. Aici, în Roznov, în târg, nu mai ajungeau căruțele cu cereale de la Roman, pe la Izvoare ieșeau oamenii înaintea lor și le cumpărau. Erau în stare să se omoare pentru un kilogram de făină. 16 lei kilogramul de grăunțe. Și mă duceam tocmai la Boțoaia, dacă mai țineam și un porc”.
Comunismul și rația la mâncare
Pe vremea comuniștilor, dacă nu lucrai zile la CAP nu primeai nicio palmă de pământ. „Soția mea, Rodica, smulgea in la CAP. Săraca, toată ziua stătea pe câmp și acum are pensie 3 milioane jumătate. De asta s-a și îmbolnăvit. Mergeai la păpușoi la CAP. Tu îi îngrijeai, săpai, culegeai, strângeai și-i lăsai în saci pe câmp, să vină comuniștii să-i ia. Dacă luai zece păpușoi, făceai pușcărie. Nu se fura nimic de pe câmp. Pentru munca depusă, te trecea la condică cu câteva zile, puține. Primeai și tu 3 saci de păpușoi la hectar. Codina. Adică ce e mai rău. Ăia buni mergeau la export, să plătim datoriile țării. Aveam ouă de la găini, aveam vaca cu lapte și brânză, iar de carne mai tăiam câte o găină. Care era gospodar avea. Eu mai făceam sobe, fațade la case, mă descurcam. Era Angelica lu’ Dascălu șefă la alimentara de la Săvinești. Și i-am făcut trei sobe de teracotă. M-a plătit femeia, dar, pentru că făceam treabă bună, mă înțelegeam bine cu ea. Și îmi mai dădea câte ceva de la alimentară. Îmi spunea «nea Petrică, ți-am făcut bagajul. Du-te pe ușa din spate, ia plasa și pleacă». Nu mi-o dădea ea. Îmi punea două batoane de salam, două sticle de ulei, zahăr, orez. Unde găseai așa ceva? Trebuia să ai cartelă, cu rația. Nici cu bani nu găseai. Era cu limită tot. Sute de mii de vagoane cu cereale plecau de la noi din țară, iar noi nu aveam o lingură de făină să facem mămăligă. Carne, viței vii, tot se exporta și lumea murea de foame. Când făta vaca, obligatoriu trebuia să le dai lor vițelul. Doctorul veterinar știa când era montată. Dacă nu spuneai și te prindea cu vițel, te băgau la pușcărie. Trebuia să declari totul la primărie. Eu îl tăiam și spuneam la primărie că l-am vândut. Trebuia să dau numărul de buletin cui l-am vândut. Îl dădeam aiurea. O dată sau de două ori puteai să faci așa, nu puteai de mai multe ori că te prindeau. De la trei luni la trei ani de pușcărie primeai. Puteam să fac pușcărie, eu trebuia să-mi hrănesc copiii”, povestește nenea Petrică.
Crăciunul pe vremea comuniștilor
În acei ani, dacă aveai porc, aveai și Crăciun. Dacă nu, erau niște zile obișnuite. Și dacă aveai porc, era necaz, pentru că trebuia să-l declari la primărie și să plătești o taxă pentru el. Pentru porc și pentru orice vietate. Statul trebuia să știe de tot ce mișuna prin curte. „Dacă aveai găini, trebuia să dai obligatoriu două pe an la armată, că nu aveau ce să mănânce. Cu contract. Le duceam la Aurica lu’ Racariu, la ea se primeau găinile, ouă, lapte, de-ale gurii. Dacă aveam vacă, trebuia să dau 100 l de lapte pe an la stat. Sau 200, aveai cotă. Cât îți spuneau, atâta trebuia să le dai. Și nu primeam nimic, era obligația față de stat. Mai dădea Aurica câte un kil de ulei pe sub mână din când în când, dar atât”.
Membru de partid cu forța
Petru Miron a fost și membru de partid, altfel nu se putea angaja la uzină. „M-au forțat. Ca să aibă câți mai mulți membri PCR-ul. Dacă stăteai acasă, nu te obligau, dar, dacă îți căutai de lucru, nu puteai fără să fii membru. Dar trebuia să fii «batistă curată», nu intra oricine. Se cerea de la primărie ce fel de om, ce fel de familie ai. Nu cumva să ai părinți prin pușcărie. Mie tare mi-a fost urâtă politica. Și mai urât mi-a fost comunismul. Când mă prindeau la ședințe de partid – erau cam de două ori pe săptămână, trebuia să te duci obligatoriu. Se făcea în afara programului. Se discutau numai minciuni. Trebuia să aduci alți membri noi, era normă la noi membri. Era obligație. Stăteam la ședințe dacă eram la uzină, dar dacă eram acasă nu mă duceam. Aveam treabă, aveam de întreținut trei copii. Îmi căutam de lucru, aveam grija lor? Când mă duceam la muncă mă făceau cu ou și cu oțet. Când era ședință, nu trebuia să lipsească nimeni. Am scos carnetul de partid și le-am zis «cum l-am luat, așa vi-l dau și mă lăsați în pace». M-au amenințat că plec și de la uzină dacă ies din partid. Eram dispus să plec. Eram considerat contra partidului, contra comuniștilor. Mă mir c-am scăpat de pușcărie. Dumnezeu a vrut”.
Decembrie ’89
Petru Miron își amintește acel decembrie memorabil când a căzut Ceaușescu. „Eram de tură la uzină când a fugit Ceaușescu cu elicopterul. Am văzut la televizor (că aveam televizor cumpărat de noi, pompierii; acasă nu aveam nici măcar lumină) că a plecat. Erau tablouri mari cu Ceaușescu în sala de mese, cu Emil Bodnăraș, Dăscălescu secretar de partid, cu toți comuniștii. Când am văzut că scăpăm de el, am luat toate tablourile de pe pereți și le-am trântit de pământ. Flenduri le-am făcut pe toate. Era numai sticlă pe jos. Șeful de tură mi-a spus că fac pușcărie pe viață dacă se întoarce Ceaușescu. Dar nu s-a mai întors. Și iar am scăpat de pușcărie. Am vrut să mă duc și eu la București, la revoluție, dar opreau autobuzele în drum. Nu lăsa să treacă spre capitală. Tare aș fi vrut să fiu acolo, la cât i-am urât! Și uite-așa, după ce a căzut Ceaușescu, tot comuniștii au venit la putere. La Revoluție s-au ascuns ca șobolanii pe unde au putut, iar după ce a trecut, au răsărit ca niște boboci de grădină pe tot felul de funcții de conducere. Cum să meargă bine țara?…”.
Oana IOSUB-TOMA
2 comentarii
Intamplator am aceeasi varsta,in mare suntem pe aceeasi craca cum se spune, nu prea inteleg cu ce il mai ajuta sa se dea la atata minciuna, intradevar erau lucruri care nu erau corecte dar de aici si pana la a debita minciuni e cale lunga, te intreb nu tie rusine de nepoti sa debitezi asa minciuni, ce propaganda crezi ca faci,pacat de parul alb care il ai.-
Domnule Vasile, va rog sa imi spuneti ce anume e fals in aceste afirmatii. Chiar as dori sa stiu.
Va multumesc.