”Tinerii îmi spun că sunt «cool» și își cumpără sumane «vintage» de la Muzeul Țăranului Român”

interviu cu Grigore Leșe

– Fără îndoială, aveți deja un public format, care vă iubește și care vă însoțește. Ce credeți că vă asigură acest succes formidabil? Mai ales că sunteți o «prezență» aparte în peisajul interpreților de folclor, românesc și nu numai…

Este adevărat, am fidelizat un public pe care mă străduiesc să-l surprind cu fiecare nou concert. În primul rând, de fiecare dată încerc să spun o poveste adevărată. Studiez foarte mult – am reluat studiul la fagot -, caut noi formule de spectacol, mă conectez cu secolul în care trăiesc, rămânând totodată în același tipar străvechi. Cred că acesta este secretul. Pentru mine, acesta este un mod de viață, nu doar un proiect profesional.

– Așa cum se știe, creația folclorică este rezultatul unui act de creație – șlefuire colectivă, prin adăugire, interpretare în stil propriu… Personal, ceea ce faceți dvs. pe scenă eu consider a fi continuarea actului de creație folclorică, deși știu că nu inventați versuri, obiceiuri, datini… Cât contează autenticitatea repertoriului în actul de recreere a faptului folcloric?

Horile de azi urzesc horile îmbătrânite. Ele sunt schimbătoare și nu sunt împietrite pe veșnicie. Sunt vremelnice, trecătoare.

– Sunt voci care susțin că folclorul «a murit», că e un semn de înapoiere culturală a comunității. Ce le puteți răspunde acestora?

Răspunsul este vânzarea a patru mii de bilete la ultimul meu concert din București, cu o promovare de doar trei săptămâni. Le dau, așadar, o veste proastă. Tinerii au căutări identitare fără precedent, sunt interesați de mitologie, de costum, de muzica adevărată.

– Aveți o ținută de spectacol ce respectă cu sfințenie portul popular, țărănesc. Este un semn de respect sau și un «vehicul» al mesajului pe care doriți să-l transmiteți?

Eu nu am „ținută de spectacol”. Așa mă îmbrac eu: pe stadă, la Universitate, la metrou, la Paris, la dumneavoastră la Piatra Neamț. Tinerii îmi spun că sunt „cool” și își cumpără și ei cămăși țărănești și sumane „vintage” de la Muzeul Țăranului Român.

– Globalizarea – și apartenența la UE e o formă de globalizare – duce la pierderea identității comunităților locale sau naționale: datini, obiceiuri, sărbători, cântece etc. Cum credeți că se resimte acest lucru în Romania?

Cred că tocmai acest potențial pericol ne pune în gardă, ne face mai responsabili, mai atenți cu ce avem. Ce este esențial, străvechi, nu piere. Uitați-vă cum s-au organizat cetele de feciori în iarna asta. Este adevărat că există zone foarte vulnerabile, cum ar fi arhitectura țărănească. Aceasta este, într-adevăr, în pericol de a fi înlocuită cu cea „modernă”, fără personalitate, adusă din occident odată cu întoarcerea oamenilor de la lucru. Importurile urbane sunt, într-adevăr, un pericol.

– Ce credeți că ar trebui să se facă pentru ca România să își păstreze identitatea culturală?

Greu de spus. În primul rând, lipsesc niște legi. Arhitectura țărănească nu e protejată, se dărâmă case din sec. XVIII-XIX și se bagă pe foc. Designerii taie nestingheriți ii și fote de început de sec. XX și le aplică pe creațiile lor… Patrimoniul imaterial e și mai vulnerabil… Cântăreții „compun” colinde, în condițiile în care nu era permisă schimbarea niciunui sunet sau cuvânt în transmiterea acestora, la fel ca în cazul descântecelor. Până vor apărea legi pe acest segment, ar trebui ca fiecare dintre noi să încerce să recupereze, să restaureze, să protejeze ce am moștenit. Să conștientizăm că obiectele care redau, la nivel simbolic, dimensiunea tradițională a artefactului străvechi sunt poate cea mai bună terapie identitară în vremurile tulburi de acum. Înconjurându-ne de ele, știm cine suntem cu adevărat, ne prețuim prin integrarea în neam, împăcându-ne, astfel, cu sine și cu lumea. Cât privește patrimoniul imaterial, ceea ce trebuie să știm este faptul că țăranul, fie că horește, joacă sau zice în ceteră, transmite o solemnitate, care nu ține de gust sau de modă, ci de rosturile adânci ale ființei. Odată descoperite și înțelese aceste lucruri, vom respinge automat și ireversibil producțiile artizanale, folclorizate. Când cineva, indiferent de vârstă, locul în care s-a născut, educație sau cultură, ascultă întâmplător muzicile de strat vechi, este imposibil să nu se regăsească.

– Unii oameni, care vă apreciază, vă și critică, spunând că în aparițiile dvs. – concerte, emisiuni TV și radio – sunteți prea «tezist», referindu-se atât la neacceptarea altor idei, cât și la faptul că folosiți șabloane. Ce le răspundeți acestor oameni?

Nimic. Probabil au dreptate. Sunt șabloanele mele. Iar dacă, din punctul lor de vedere, mă pândește un soi de manierism, nu mă tem de el. Dimpotrivă! Atâta timp cât încă se confundă muzica țărănească cu muzica populară, universitatea cu școala populară de artă, colindele cu cântecele și doinele cu baladele, eu voi repeta la nesfârșit „șabloanele” despre care spuneți.

– În prezent, lucrez la o carte, care va apărea în ianuarie, numită «Rădăcinile carpatice ale civilizației europene». După Domnia voastră, care ar fi cele mai importante contribuții carpatice, românești, la civilizația europeană?

Vă pot răspunde din punct de vedere etnomuzicologic: doina, colindatul în ceată bărbătească, dansul ritualic al călușului, cântecele de ceremonial. Prin felul nostru de a ne exprima prin muzică, suntem în universalitate.

a consemnat Constantin Horia ALUPULUI-RUS

GRIGORE LEȘE

– Se naște în satul Stoiceni, din Maramureș, la 20 februarie 1954

– Studiază fagotul la Academia de Muzică din Cluj-Napoca, unde obține titlul de Doctor în Muzică în 2003, cu calificativul Summa cum Laudae

– Predă cursul de etnomuzicologie la Facultatea de Litere a Universității București

– Realizează emisiuni de etnomuzicologie și etno-antropologie la Radiodifuziunea și Televiziunea Română, pentru care primește importante premii naționale și internaționale. Actualmente realizează emisiunea Drumul lui Leșe (TVR 2).

– Inițiază și coordonează proiectul ”Ultimii Rapsozi” la Institutul Cultural Român (2008)

– Coordonează proiectul ”Tarafuri și fanfare”, începând cu anul 2008

– Primește titlul academic Doctor Honoris Causa al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad (2011)

– Este Cetățean de Onoare al județului Maramureș (2014), Ambasador al Turismului Românesc (2013)

– Abordează scenic doina, gen muzical inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO

Nefiind adeptul înregistrărilor, Grigore Leșe nu are un material discografic numeros: 1996 – Cântec pastoral (Casa de Discuri ”Amori”, Laussane, Elveția); 2000 – Cântece de Cătănie și 2003 – Hori (Societatea de Concerte Bistrița); 2004 – Horile Vieții și Așteptând Crăciunul (Casa de Discuri ROTON). În anul 2010, Radio France, prin Casa de Discuri OCORA, îi editează un CD pentru piața internațională, iar în 2012 îi apar pe piața din România alte două materiale discografice: ”Grigore Leșe și Aromânii Fârșeroți din Cogealac” (A&A Records) și ”De dragoste, de război, de moarte, de unul singur”(Humanitas Multimedia). Muzica sa se regăsește pe coloana sonoră a mai multor filme de artă și documentare din țară și străinătate (”The Pharaon”, în regia lui Sinisa Dragin, ”Ganpowder, Treason and Plot”, producție BBC 2004, documentarul ”Wild Carpathia”,produs de Travel Channel în 2011. În anul 2001, publică prima sa carte – ”La Obârșii” (Ed.Charmides), iar în 2013 – ”Acum știu cine sunt” (Ed. Humanitas), devenită bestseller imediat după lansare.

Datorită vocii sale singulare, a fost invitat să susținut concerte la cele mai importante manifestări culturale mondiale, precum Festivalul Vocile Lumii (Bloomington); Smithsonian Folklive Festival (Washington); Festivalul Montmartre (Paris); Fest Der Kontinente (Berlin); Zilele Culturii Române (Madrid); Olimpiada Culturală de la Atena, Festivalul Țărilor Europei de Est (Montreal); Francophonie Métissée (Paris), CULTRASCAPES (Basel); Festivalul „Miguel Bernal Himenez” (Morelia, Mexic); Zilele Culturale ale Băncii Centrale Europene (Frankfurt); Expozițiile Mondiale de la Aichi, Shanghai și Yeosu, Coreea.

În ultimii ani, Grigore Leșe a conceput mai multe spectacole eveniment, în care a interpretat muzici străvechi din România, alături de artiști care abordează alte genuri muzicale, acceptând, la rândul său, provocarea unor experimente ce puteau părea, la prima vedere, paradoxale. Dintre acestea, fac parte piesele interpretate împreună cu trupele Sistem (în deschiderea concertului Depeche Mode, Sadionul „Lia Manoliu”) și Senzor (în deschiderea concertului Scorpions, stadionul Cluj Arena), spectacolul de dans contemporan Sarea Pământului, spectacolul de muzică nouă ”Calea îngerului uman”. În anul 2008, pune în scenă spectacolul „Drumul – ritualuri de trecere”, la Teatrul din Sf. Gheorghe. În 2012, joacă în piesa „Meșterul Manole”, de L. Blaga, regia Cosmin Pleșa, premiată cu „Cavalerul de Argint” la Festivalul Internațional din Moscova, iar din anul 2013 în „Cazul Pintea Viteazul”, regia Gavriil Pinte, spectacol în stagiunea Teatrului Municipal Baia Mare.

Totodată, Grigore Leșe este primul muzician care a pus în scenă spectacole cu artiști tradiționali din Iran, Siria, Pakistan, căutând filonul indoeuropean al muzicilor străvechi din România și Orient.

”Eu am ritmul inimii mele, cânt după inima mea”
– În 1998, mi-am îndeplinit un vis: cu ajutorul regretatului Alexandru Fărcaș, pe atunci rectorul Academiei de Muzică ”Gheorghe Dima” din Cluj, am reușit să inaugurez la Piatra Neamț prima facultate de stat, Colegiul Universitar de Muzică. Am muncit enorm la acest proiect, care prevedea să introducă discipline inexistente în învățământul superior muzical din România, respectiv «instrumente populare»: țambal, fluier, nai etc. Dar aceste specializări au fost, cu timpul, ”uitate”. Și așa se face că oricine vrea să studieze țambalul sau naiul trebuie să se deplaseze în Ungaria sau la Chișinău. Credeți că refuzul introducerii acestor specializări în învățământul superior se datorează prostiei, incompetenței sau disprețului pentru cultura populară românească?
Cu părere de rău că vă dezamăgesc, trebuie să vă spun că și eu consider că muzica tradițională, muzica țărănească, nu trebuie instituționalizată și cu atât mai puțin împietrită în partituri. Este o muzică vie, improvizatorică, liberă, transmisă prin generații, precum limba maternă. Are un caracter oral, iar oralitatea, improvizația îi sunt suficiente și definitorii. Această muzică nu trebuie notată și nici „înfrumusețată” din perspectiva interpretării. Dacă o notăm, o pietrificăm, o scoatem din rosturi și o putem pierde definitiv.
Încă din secolul trecut, au fost mulți universitari prestigioși care s-au opus introducerii folclorului ca materie de studiu în universități. Personal, cred că abordarea culturii orale la nivel academic ar fi trebuit să fie cu totul alta. Sunt două lumi diferite, doi poli ai muzicii. Astăzi au apărut nepermis de multe școli în care se predă cântecul tradițional. S-a creat o adevărată rețea managerială la nivel național, un sistem de învățământ artificial și păgubos. Cine se apropie de muzica țărănească trebuie să fie trăitor, să o împlinească, nu să o interpreteze. Eu am absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj. Am ales această cale pentru a studia fagotul la nivel academic, nicidecum pentru a mă „iniția” în tainele muzicii tradiționale. Să horesc am învățat de la mama. Recunosc, mi-a fost foarte greu să intru în rigorile muzicii clasice. Eu am ritmul inimii mele, clipe în cântare. Horitul e făcut din mai multe clipe și nu seamănă una cu alta. Sunt abateri ritmice, erori. Nu pot ieși din ritmul inimii mele. Cânt după inima mea.

”«Miorița» este drumul fiecăruia dintre noi prin viață”

– În cultura română, «Miorița» a ajuns să fie interpretată ca o imagine negativă a profilului moral și spiritual al românului – delăsător, complotist etc. Nimeni nu vorbește de sacrificiul suprem al meșterului Manole dedicat susținerii credinței prin ridicarea mănăstirii. Cum interpretați mesajul exprimat în versurile din bocetul «Nu-i lumină nicări»: «Și m-or pune-n copârșeu/ Alături de Dumnezeu»?

În primul rând, «Miorița» nu înseamnă varianta lui Alecsandri. Mai mult citată decât citită, tradusă ridicol în nenumărate limbi străine, redusă la o singură variantă – și aceea cu pronunțate accente livrești -, descifrată superficial la nivel mito-simbolic și interpretată stereotip, «Miorița» predată în școală nu are aproape nicio legătură cu substratul străvechi al mitului. S-a vorbit prea mult despre «Miorița» lui Alecsandri și au fost uitate cele peste 2000 de variante răspândite pe tot întinsul țării, Bulgaria, Macedonia, Albania… Peste 2000 de variante, formate în tot atâția ani…! O adevărată arheologie mitică și mistică…! Au situat «Miorița» printre cele mai cercetate teme ale folclorului nostru. Cei mai mulți etnologi au privit-o drept un ritual profesional, de inițiere ocupațională, cu elemente ce se înscriu în stilistica universală a inițierii prin separație și reintegrare, prin moarte și reînviere simbolică. Odobescu consideră că în «Miorița» avem de-a face cu un zeu al vegetației, care moare și învie. Pentru Victor Kernbach, reprezintă conversiunea spațiului concret, profan, în timpul cosmic abstract sau, mai simplu, înghițirea spațiului de către timp. Concluzia lui Brăiloiu este că avem de a face cu un bocet arhaic sau un descântec de împiedicare a mortului să se întoarcă printre cei vii ca strigoi, iar Mircea Eliade o identifică cu conceptul de „creștinism cosmic”. Eu cred că «Miorița» este drumul fiecăruia dintre noi prin viață, inițiere, dragoste și moarte. Cât despre versurile cântecului – nu e bocet – despre care m-ați întrebat, din punctul meu de vedere există două ipoteze: 1. intervenție livrescă (țăranul, în mod normal, nu spune asta) sau 2. text străvechi, de strat mithraic.