Daniela Marcoci:”Părintele Iustin mi-a spus «Stai acolo, că acolo este locul tău»”

pietricica turism
  • Idaniela marcocinterviu cu dr. Daniela Florina Marcoci, director adjunct al DSP Neamț

 – În ce moment al vieții ați ales medicina, respectiv epidemiologia?

Punctul meu de cotitură a fost în clasa a VIII-a. Am dat admitere la cel mai bun liceu din Botoșani, la momentul respectiv, Colegiul Național „August Treboniu Laurian”, la matematică-informatică. Erau 18 locuri pe județ și am intrat a doua. Ulterior, am visat foarte mult o carieră militară. Sunt un om care se supune unor reguli, îmi place ca lucrurile să aibă o anumită ordine. Mă abat de la reguli, dar în haosul în care trăim nu mă simt tocmai confortabil.

 – De ce nu ați urmat cariera militară?

Pentru că mama și-a dorit foarte mult să devin medic, ea lucrând în acest domeniu. Mama a decedat în anul în care dădeam admitere la liceu, iar tatăl meu mi-a spus că dorința ei ar trebui să însemne ceva pentru mine. Tot el mi-a spus, la momentul respectiv, că Academia Militară nu este pentru o femeie. Era vorba de anii ’80, când mentalitățile erau cum erau. Nu m-am dus la Liceul Sanitar, pentru că nu m-am simțit atât de bine pregătită, cu toate că am luat 9.89 la admitere și puteam să intru la orice liceu, dar m-am dus la „Laurian”. Tot în acel an, fusesem la olimpiada națională de română, la olimpiada națională de istorie, care mi-au răpit din timpul de pregătire și pur și simplu nu m-am simțit pregătită. Mi-a fost frică să nu ajung la liceul de mecanică.

 – De la matematică-informatică, la carieră militară, cum ați ajuns la Epidemiologie?

N-am luat din prima la medicină, pentru că la prima probă de examen de la chimie m-am blocat. Am cerut o ciornă și doamna respectivă mi-a spus că nu mai am timp să scriu de pe ciornă pe foaia de examen. Și m-am blocat. Am pierdut admiterea la facultate. Tata a fost distrus pentru că era primul eșec din viața mea. Nu a vorbit cu mine jumătate de an. Mi-a făcut carnet de șomaj și mă trimitea lunar la semnat. Locul respectiv era undeva, în Botoșani, lângă penitenciar. A fost pentru mine cea mai umilitoare și degradantă situație din viața mea.

A doua oară, am intrat la facultate la Iași, iar în anul IV am plecat la Cluj, ca să mă întorc în rezidențiat, din nou, la Iași. Nu îmi aduc aminte absolut nimic de Epidemiologie din facultate. Mi-au plăcut foarte mult Infecțioasele, iar când am dat rezidențiatul și am fost să-mi aleg din posturi, Epidemiologia era singura specialitate cu care nu puteai să mergi la țară. Puteam să iau Gastroenterologie, de exemplu, dar la țară. Sub nicio formă n-am vrut post la țară. Dar eu cred în destin și sunt convinsă că acesta a fost destinul meu. Orice mi-aș fi dorit eu, m-ar fi adus tot acolo unde ar fi trebuit să fiu.

 – Botoșani, Iași, Cluj, Iași din nou. Piatra Neamț cum a apărut pe hartă?

L-am cunoscut pe Făt-Frumos și am lăsat tot. Eram doctorand în anul I la Iași și am venit la Piatra Neamț, în 2001. Am început să-mi caut un post. Erau trei libere. La Roman, la Spitalul Județean Piatra Neamț, care mi s-a părut o pălărie prea mare pentru mine, și la DSP. De foarte multe ori în viață a venit trenul și am spus că e o pălărie prea mare pentru mine, când, probabil, aș fi putut să fac față. Nu știu de ce gândesc așa. Și am zis DSP. Nu pot să spun că am fost primită cu brațele deschise în instituție. Ba din contra. Am făcut demersuri la Minister și, până s-au finalizat, cineva din instituție a transformat postul din studii superioare în studii medii, tocmai pentru a nu puteam să vin. Cineva, care a ajuns pur întâmplător în viața mea, văzându-mă pe stradă plângând, m-a ajutat și am venit cu tot cu post în Piatra Neamț. De atunci, lucrez în DSP. În 2002, am născut-o pe Ilinca. Am stat 122 de zile acasă. Dacă stăteam mai mult, pierdeam rezidențiatul și trebuia să o iau de la capăt, că așa era legislația la momentul respectiv. Am dus-o pe Ilinca la Botoșani și făceam naveta Iași-Piatra-Botoșani.

 – Cum au fost începuturile în DSP?

Inițial, am lucrat ca medic la Compartimentul Epidemiologie. Am venit din rezidențiat nu tocmai pregătită pentru ceea ce se întâmpla. Am învățat foarte multe de la colegii mei, cu care mergeam în teren. Am niște oameni cărora o să le recunosc tot timpul meritele, pentru că de la ei am învățat foarte multe. De la cei care au vrut să mă învețe, bineînțeles. După experiența pe care am avut-o la început, mi-am propus, atât cât stă în putința mea, să ajut, prin tot ce este legal posibil, toți tinerii care vor să intre în sistem și îmi vor cere ajutorul. Îmi sunt dragi tinerii care se implică. Chiar dacă zicem noi că trăim într-o societate în care tineretul este debusolat, sunt și tineri care vor să facă multe.

 – Au fost momente în care ați vrut să renunțați?

Da. În 2009, chiar mi-am depus demisia. Aveam biletul în buzunar ,să plec în Franța. M-am dus la Părintele Iustin și mi-a spus să nu plec sub nicio formă. Mi-a spus că locul meu este aici și că nu-mi dă binecuvântare să plec. „Stai acolo că acolo este locul tău”. Cuvinte care de foarte multe ori, în multe situații, îmi vin în minte.

 – Ați pomenit de părintele Iustin, cât de importantă este religia pentru dvs.?

Au fost anumite momente în viața mea când am fost o practicantă religioasă. Ajunsesem în anumite perioade ale vieții, în care nu mă mai regăseam, și am găsit sprijin în credință. Și n-au fost puține acele momente. Cred în Dumnezeu, sunt convinsă că există și sunt convinsă că Dumnezeu mă iubește și că are grijă de mine. Dar am și momente în care mă revolt asupra practicilor religioase sau a ceea ce se întâmplă. Mie îmi place să merg sămbăta seara la litii, atunci este mai puțină lume, reușesc să mă concentrez mai mult asupra a ce se întâmplă acolo, să fiu eu cu mine. Nu-mi place să mă expun la zilele festive religioase. Sunt momente când mă duc la biserică pentru că, pur și simplu, așa simt, chiar dacă nu mă duc la slujbă. Nu sunt reticentă la alte confesiuni, consider că putem învăța din fiecare religie ceva. Eu respect religia fiecăruia și, în general, încerc să respect omul, așa cum este el. Niciodată nu judec un om prin prisma a ce se vorbește despre el sau a cutumelor sociale. Eu judec un om strict în relația cu mine.

 – Pe dvs. vă judecă alții?

Oooo, da. De foarte multe ori. Sunt lucruri pe care nici eu nu știu că le-am făcut și le aflu de la alții. Dacă la început mă dureau foarte tare și am plâns și-mi făceam reproșuri, pentru că atunci consideram că eu generez discuțiile de acest gen, acum am ajuns la concluzia că gura lumii oricum este slobodă și nu o poate opri nimeni. Eu sunt foarte tranșantă și spun lucrurilor pe nume. Nu este perceput ok acest mod de a fi. Sunt oameni care înțeleg, dar sunt oameni care sunt deranjați că le spui verde în față ce gândești. Mie, de exemplu, îmi place să mi se spună în față, pentru că mi se pare mult mai corect să știu ce gândește despre mine, iar dacă pot să corectez ceva, o fac. În ultimul timp am învățat să nu mai pun la suflet.

 – Cum ați ajuns în acest punct?

Am considerat că nu este corect, pentru mine, să mă intereseze ce spune lumea. Cât timp eu am conștiința împăcată, nu am ce să-mi reproșez nimic vizavi de o anumită situație, încerc – nu reușesc în totalitate, dar încerc – să nu le mai pun la suflet. Mă doare când îmi spune copilul meu ceva, când îmi face observație un om drag, dar, în rest, le iau ca atare. Nu întotdeauna îmi reușește și nu întotdeauna pot să mă detașez de situație, dar încerc să fac o diferență între lucruri. Asta am învățat-o de-a lungul timpului, cu multe lacrimi, suspine și nervi.

 – Cât de importantă este familia în viața directorului adjunct al DSP Neamț, Daniela Marcoci?

Mama mea a făcut cancer când eu aveam un an. A fost operată. Am avut o mamă care făcea curățenie până la 12 noaptea, iar la 12 noaptea își punea bigudiuri și își făcea manichiura. A doua zi arăta impecabil. La noi în casă, așternutul stătea așa cum îl punea, coală de hârtie, că așa era pe atunci, era o gospodină desăvârșită. La noi, era întotdeauna veselie. Am avut o copilărie în care am bătut toată țara la pas. Cu toate că mama era bolnavă, am avut o copilărie minunată. Erau și aspecte pe care nu le trăiau alți copii. Faptul că mama nu avea un sân, că bea ceaiuri de pe la diverși terapeuți… mi-au fost arătate și aceste aspecte din viață, probabil ca să mă pregătească pentru ce avea să vină. Când s-a îmbolnăvit iar, aveam 12 ani și nu știam nici măcar să spăl o șosetă, nu am fost pusă niciodată să fac lucruri de genul acesta. Am fost premiantă la școală, dar niciodată nu mi s-a spus „bravo!”. Era o tragedie, se ținea consiliu de familie dacă luam un 9, dar că luam 10 era de la sine înțeles. Și m-a durut foarte mult. Ei, acum am înțeles! Era tot un mod de a mă pregăti pentru viață, pentru că vroiau să fiu pe picioarele mele. Acum, mamă fiind, încerc să o fac pe Ilinca să înțeleagă că trebuie să fie pe picioarele ei, că nu contează funcția în viața unui om, pentru că acum e, mâine poate să nu mai fie, important este să rămâi om.

 – Este greu să rămâi om într-o funcție importantă?

Uneori simt că nu mai pot. Sunt momente în care nu pot să găsesc o soluție la o problemă pe care mi-aș dori din tot sufletul s-o rezolv. Sunt momente în care mă întreb de ce fac toate lucrurile acestea, pentru că probabil lumea ar merge înainte și fără ce fac eu…

 – Ar merge?

Probabil că da. Nu sunt de neînlocuit. Dar cât timp mă aflu într-un loc, îmi place să și fac ceva. Mă bucur foarte mult și este o mare mulțumire sufletească pentru mine când am realizări. Și, de cele mai multe ori, aceste lucruri sunt mai presus decât cele materiale. Probabil, dacă eram un om materialist, îmi alegeam alt stil de viață. Nu am făcut niciodată alegeri în viața mea în funcție de partea materială. Tot ce am făcut, am făcut pentru că așa am simțit.

 Oana IOSUB-TOMA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.