Un actor de ispravă: VASILE MURARU

„Noi, actorii, suntem copiii de duminică ai orașului” – Dem. Rădulescu

Îndrăgitul actor de comedie Vasile Muraru, de la Teatrul „Constantin Tănase” din capitală, s-a născut pe pământul sfânt al Moldovei. Mai precis, în satul Doina, la Girov, la o aruncătură de băț de târgul Pietrei. Se trage dintr-o familie veche de țărani răzeși, de pe vremea marelui Ștefan, și se mândrește cu sorgintea sa. Nu și-a uitat baștina „oricât de departe m-au dus pașii, nu mi-am uitat niciodată satul în care m-am născut”. Și a continuat: „O comunitate cu oameni cumsecade, care, duminica, închid crâșmele și se duc la biserică. Un sat cu zăpezi mari cât casa, care țineau mult. Acum, fulguiește mai mult pentru mass-media”. Într-o astfel de iarnă, la derdeluș, și-a spart nasul viitorul mare actor, rămânând „însemnat” toată viața și poreclit de fani „artistul ăla talentat cu nasul mare”. A vrut să-și „cioplească” nasul, apoi s-a răzgândit și bine a făcut. Are succes la femei. Și părinții l-au iubit în continuare, mai ales când era cuminte și ascultător. Când se zburătăcea fără rost, era aspru pedepsit. Așa a pățit când s-a dus la furat cireșe în sat și când a stat la scăldat în știoalnele Cracăului toată ziua. Pedeapsa: a fost scos în costumul lui Adam pe ulița satului, spre rușinea lui. Că am uitat să vă spun esențialul, Vasile al nostru cam semăna cu Nică al lui Ștefan din Humulești.

La Piatra ajungea rar, o dată pe vară, la Duminica Mare, când era bâlci în Obor, pe Cuejdi. Se suia în căruța familiei și tăcea chitic tot drumul. În târg, dădea „bună ziua” la toți oamenii în vârstă, că așa l-au învățat de acasă, mama și tata. Astăzi, elevii din mediul rural, veniți în capitala de județ la studii, fac numai năzdrăvănii și stau numai la păcănele, ca gen. Stănculescu…

Dorind să joace pe scândura de la teatru, Vasile din Doina s-a apucat de studii pretențioase. Deși îl obosea orașul, a venit la Piatra, la Liceul „Petru Rareș”. Nu s-a făcut de râs, a strălucit în toate. A fost și figurant la TT. Caravana cinematografică cu filme rusești l-a scos din minți. Filmele proiectate în școala din sat, în casa popii, l-au îmbolnăvit. „Visul meu era să joc pe pânză și am jucat în 41 de filme, apoi am interpretat pe scândură”, povestea marele actor comic. Mai întâi, însă, a dat admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Prima dată a făcut buf! Comisia n-a fost impresionată de candidatul care a recitat poezia de simțire patriotică „Cetatea Neamțului”. În consecință, s-a întors în sat, învins. N-a depus armele. Ziua muncea la CAP, la cules, seara citea cărți de teatru pe nerăsuflate, multe, cu poze.

„Pe ăsta vreau să-l iau eu!”

La a doua admitere a fost mai norocos. A recitat „La cireși” și a fost admis. Bibanul, prezent în comisie, a șoptit discret „Pe ăsta vreau să-l iau eu!”. Și l-a luat. Un cârcotaș pe fază i-a zis: „Te paște pericolul să ajungi biban, multe fete au ieșit bibănițe din clasa lui”. Dem Rădulescu avea o vorbă: „A fi actor de comedie înseamnă să ai ceva în plus!”. Probabil că Vasile al nostru avea. Să nu uităm că Bibanul nu a fost un actor, ci „o instituție de comedie”. De fapt, Vasile Muraru l-a cunoscut pe Biban la Roman, când era figurant. Atunci au discutat prima dată cei doi, nemțeanul nostru a promis că vrea să ajungă actor. Și a fost parolist. Că așa erau oamenii cumsecade.

Vasile Muraru își imita profesorul în toate. L-a văzut ultima dată pe Dem Rădulescu în „Secretul familiei Posket”. În anul III, a participat la Festivalul Studențesc. Comisia de premiere era formată din Octavian Cotescu, Olga Tudorache, Marin Moraru, Amza Pellea, care, pentru nemțeanul nostru, era „Dumnezeul meu”. În sceneta prezentată, Muraru era milițian la Circulație și investiga un accident, în care o turistă nemțoaică lovise, cu Mercedesul său, măgarul unui țigan din sat. S-a râs cu lacrimi. Meritele lui Vasile au fost recunoscute și de juriu, și de spectatori. A luat „Marele premiu”.

A terminat Institutul în 1981. N-a vrut să vină la Piatra, a țintit mai sus și s-a realizat. S-a întors la Teatrul de Revistă „C. Tănase”, făcând cuplu, timp de 30 de ani, cu Nae Lăzărescu. Astăzi, face cuplu cu Valentina Fătu. A fost și peste graniță, în diferite țări, dar niciodată nu s-a gândit să părăsească România. Nu se poate despărți de satul său, Doina, nici de Cracău. Ce curios, variat și capricios e sufletul unui om adevărat! Al unui nemțean get-beget, crescut sub umbra Ceahlăului.

„Credința e un dat pentru mine!”

„Bunica mă ducea la biserică în fiecare duminică, copil fiind”. Așa era obiceiul. „Taică-meu era secretar de partid în sat, boteza, cununa, mergea la mănăstiri, la hramuri, paradoxal în condițiile de atunci, ale «fioroasei dictaturi comuniste»”. Și astăzi se păstrează mersul la biserică, duminica. Acolo unde, între preot și enoriași, există înțelegere și armonie. „Pentru mine”- a zis marele actor care l-a interpretat pe Bulă, Dorel, Ițic, Ștrul, Mitică, Păcală… – „credința e un dat”. „De câte ori m-am rugat lui Dumnezeu, m-a ajutat. Am simțit”. Din păcate, românii își amintesc de Dumnezeu numai la necazuri, în restul timpului o țin într-o veselie. Evident, ăi cu carduri, amărăștenii fără slujbe, șomerii susțin că „tot pe vremea lui Ceașcă era mai bine”. Bibanul chiar avea o replică haioasă în această privință. Zicea: „Bă, știți de ce sunt așa de triști eroii lui Cehov? Pentru că nu au serviciu!”. Nimeni nu te angajează nicăieri. Ca în zilele noastre.

Vasile Muraru a vizitat multe ctitorii religioase și vechi, și noi. A cunoscut mari duhovnici, precum părintele Iustin Pârvu, părintele Papacioc, părintele Teofil Pârâianu, părintele Ion de la Recea. A intrat și la părintele Cleopa, de la care a luat binecuvântare. „Eu, când intru în biserică, prima lumânare o aprind ca mulțumire pentru ce a făcut Dumnezeu pentru mine și pentru toți ai mei. Apoi, mă rog pentru dușmani, prieteni și binefăcători. Apoi, mă rog pentru adormiții de mai demult, rude, neamuri. Pe nimeni nu uit”. A ajuns și pe Pământul Sfânt al Israelului.

Pe Părintele Iustin de la Petru Vodă l-a cunoscut prin anii ’60-’70, din copilărie, când a mers cu bunica sa la Mănăstirea Secu, unde viețuia duhovnicul. Mai târziu, l-a regăsit la Mănăstirea Bistrița, de lângă Piatra Neamț. S-a întâlnit cu el și Ardeluța, pe Tarcău. „Atunci mi-a dăruit niște cărți scrise de Nae Ionescu, cu care, dacă erai prins, ajungeai la Canal, pe zece ani”.

Cum a sprijinit actorul Vasile ctitoria de la Petru Vodă, din gura Largului? S-a oferit să aducă icoana de praznic a mănăstirii. Și s-a ținut de cuvânt. A fost pictată pe lemn uscat, pe tei, de un pictor de la Cristești (Tg. Neamț). Icoana, finanțată de actor și dăruită Părintelui Iustin, a fost pusă la loc de cinste, în paraclis, după care a fost mutată în spațiul de protocol. Cu același pictor, Vasile Muraru a făcut toate praznicarele -icoanele de la intrarea în altar. Așa s-a transformat poiana de la Petru Vodă, unde pășteau oile, într-un Rai adevărat.

Și Nae Lăzărescu a fost la Părintele Iustin

v muraru foto jurnalspiritual.eu 01 — FOTO: jurnalspiritual.eu

Om de ispravă, Vasile Muraru a fost văzut destul de des pe la Petru Vodă. În ultimii ani, a venit cu soția, copii și prieteni. La capitolul „amici”, îl amintim pe tovarășul său de cuplu, Nae Lăzărescu, cântărețul George Enache și pe fostul fotograf al lui Ceaușescu. Au stat de vorbă, au mâncat, au făcut planuri de viitor. Fiul actorului a promis să dreagă drumurile adiacente din Poiana Teiului, că era de meserie. Cum a sunat ultima poruncă, dată de Părintele Iustin, celor prezenți la masă? „Unitate, români!”. (Prof. Dumitru RUSU)