„Dacă mă legați la ochi și-mi dați doar un reper, știu exact unde este fiecare conductă, fiecare stâlp și fiecare cablu din Speranța, pe o suprafață de 40.000 mp. 18 ani am fost șef de fermă și alți 5 ani director tehnic, până într-o zi, când am pus cheile pe masă și mi-am dat demisia”.
Ioan Popescu este bucovinean, născut în 1949, la Rădăuți, Suceava, într-o familie cu 13 copii (7 feciori și 6 fete), și „împiedicat” la Piatra-Neamț, după ce-a absolvit facultatea, ca șef de promoție, cu 9,82. Auzise că se construiește „Avicola”, iar un prieten evreu, care acum e medic veterinar în Haifa, i-a spus că „merită”. La un an după ce s-au ridicat halele, în 1972, și-a început activitatea ca șef de fermă. Unul dur, riguros, cu ochii ageri, fără să-i scape nimic. „Dacă găseam firmituri în sala de mese, întrebam cine a mâncat acolo. Și-l luam frumușel pe Vasile și, de la 4 la 6 după-amiaza, îl puneam să măture aleile, ca data viitoare să nu mai uite să strângă unde a mâncat. Și, a doua oară, Vasile nu mai uita! Păi, sala noastră de mese era mai abitir ca restaurantul Hotelului Ceahlău. Toate națiunile Europei au trecut pe acolo”.
Cine îl vede azi pe dr. Popescu în cabinetul său de acasă, de pe strada Petru Rareș, explicând de cinci ori unei băbuțe câte pastile trebuie să le dea puilor de găină, ca să scape de vreo boliște sau povestind unei tinere mirate că o compresă cu urină umană scoate veninul din piciorul unui câine mușcat de șarpe, crede cu greu că a fost un „zbir”. Dar…”nu se putea altfel, doar munca este factorul negativ al plăcerii de a trăi; este iluzie pură să crezi că oamenii ar putea lucra din responsabilitate”.
Și la „Avicola” nu se glumea pe vremea aia. Era plan de producție, furajele calculate la miligram, apa la mililitru, tratamentele obligatorii – condiții de obiectiv strategic aflat în atenția partidului. Veneau specialiști – unii de marcă – de prin toată țara, să vadă cum de se depășește planul, instalațiile funcționau „ceas”, iar oamenii se orientau după culoarea becurilor de avarie, ca să știe fiecare ce are de făcut și cine trebuie să intervină în caz de nevoie. Chestiune de minute, orice întârziere putea însemna mortalitate în fermă și toată lumea avea de dat cu subsemnatul. Ca să ții în mână o asemenea unitate, cu un milion de păsări, era musai ca mâna să fie de „fier”.
„Am interzis cloramfenicolul și am deranjat Cabinetul 2”
Găinile de la „Avicola”, care produceau zeci de milioane de ouă pe lună, erau crescute în halele în care, astăzi, sunt amenajate locuințe. Restul era teren liber, pe care dr. Popescu a plantat pomi și vie, a făcut grădină de legume pentru angajați și prima crescătorie de ciuperci pleurotus din județul Neamț. Între 20 km făcuți, la pas, în fiecare zi, prin fermă, și toate preocupările colaterale, și-a găsit timp și pentru studii. Și a cercetat cătina, care are efect în cazul radiațiilor – „Când a fost Cernobâlul, comitetul județean de partid a cumpărat toată cătina de la Plantavorel”, cetina – cu care a înlocuit o parte din furajele păsărilor, a făcut studii pentru reducerea stresului de transport la păsări și cercetare pentru o instalație de aer ionizat (are astăzi una în casă, pentru nepoțica lui, de 6 luni), după ce-a aflat că niciodată nivelul oxigenului din hale nu trecea de 19%. După ce găinile au respirat aer cu ioni negativi, productivitatea a crescut brusc cu 30%. Iar gălbenușul avea culoarea oului de casă, după ce-a introdus în alimentația păsărilor un pic de boia de ardei dulce. Între timp, a transpirat și în fața reflectoarelor de la Buftea, când a făcut reclamă unor medicamente românești, care urmau să meargă la export. Își amintește și acum că, după 3 zile de filmare, a primit de la Buftea 720 de lei. În rest, a câștigat bani „cu sacoșa”, la o productivitate de 171%, de venea țara să se mire la Piatra-Neamț. Dar cel mai mult a șocat când a interzis cloramfenicolul, un antibiotic folosit nu doar în toate fermele de păsări din România, ci și în spitale.
„Am aflat că-mi vine pe cap o comisie din Ministerul Agriculturii și am pus un student, care scria foarte frumos, să-mi facă o grafie despre efectul antibioticului. Medicamentul oprește diviziunea celulară și infecția moare în câteva zile. Problema este că oprește diviziunea la absolut toate celulele din organism. Și așa se explică de ce, după ce am tratat o serie de pui, unul care a apucat mai mult era mic, iar altul ceva mai mare. Când am decis să-l interzic, l-am anunțat pe directorul Dobrin și am știut amândoi că vor veni toți peste noi. Comisia era de la minister, direcția sanitară județeană, partid, o suită întreagă. Le-am explicat și nu păreau convinși. Pe urmă, le-am arătat grafia și niște cărți de specialitate despre antibiotice și, în final, le-am spus că e o crimă să administrezi antibioticul ăsta la copii, indiferent că vorbim despre copii de om sau de animal. Mi-au dat dreptate, iar după un timp am aflat că s-a scos și din tratamentul uman”.
În „încăpățânarea” lui, dr. Popescu a avut de furcă nu doar cu „partidul” în sine, că tot era membru de vază ținut sub lupă, ci și cu celebrul Cabinet 2, cu care s-a intersectat la Electroconstruct Botoșani, unde comandase instalația de ionizare a aerului, la care lucrase cu profesorul Vararu, de la Iași. Exact în aceeași perioadă, Electroconstruct avea de făcut niște „piese” pentru Elena Ceaușescu. Apucat cum era, dr. Popescu a făcut presiuni să i se dea mai întâi instalația, pentru că nu mai avea răbdare. Voia să se convingă, în practică, de utilitatea studiului lui. El a scăpat, dar partenerul lui a fost anchetat cu reflectorul în ochi. Și, până la urmă, a acceptat să „stea la rând”, dar nu înainte de a spune că instalație este vitală și e mare pericol pentru un milion de păsări. De dragul „producției”, care era cinstea României la vremea aceea, li s-a dat instalația medicilor și, până la urmă, Elena Ceaușescu a fost cea care a „stat la rând”.
„Pentru fetele mele, umbra era prea mare”
După 23 de ani de „Avicola” și după o demisie dată la nervi, când a găsit doi angajați beți morți într-o duminică și a pus cheile pe masă, îndemnându-și colegii din conducere să le ia, dr. Popescu a predat cravașa. Acasă, unde cele două fiice ale lui, care făcuseră științe politice (Ioana) și drept (Silvia), erau deja femei măritate. Și s-au hotărât ele, într-o zi, să plece la Iași și să facă medicină veterinară.
„Le-am întrebat dacă băieții știu și mi-au spus că da și-s de acord. Cum nu mai eram eu stăpânul, nu am avut de comentat. Silvia a terminat șefă de promoție, Ioana – printre primii 18. Ele au preluat cravașa și au făcut cabinetul. Au operat cu mine din anul I de facultate. Dar, după ce-au absolvit, și le-am văzut pe picioarele lor, am stat și m-am gândit că umbra mea e prea mare pentru ele. Încet, încet, m-am retras din farmacie, iar acum vreau să mă retrag și de la cabinet. Mai stau mâna a doua la o operație, mai fac o consultație, dar, în rest, vreau să mă implic mai puțin. Le-am spus că sunt fete și medicina veterinară nu e pentru ele, dar m-au învins. Până la urmă, dacă le-am cărat după mine la fermă de când aveau trei ani, și Ioana alerga printre hale cu un pui bolnav în mână să mi-l aducă, la ce puteam să mă aștept?”
După ce-a pus bisturiul pe cămilă, zebră, crocodil, dihor sau cocoș de munte, pentru că, de la animale de circ până la vaca din grajdul unui țăran din vârf de munte, a tratat absolut orice, dr. Popescu are o părere argumentată despre dragostea românului pentru animale. Mai ales că a crescut în Bucovina, unde „poți să-ți bei cafeaua liniștit în orice staul”. Și, în plus față de experiența personală, a citit foarte mult (știe versetele din Divina comedie și economia Egiptului, din pasiune), și a făcut nenumărate studii profesionale. Așa că: „Evul mediu e puțin spus. Nu vreau să jignesc pe nimeni. Dar românul este iubitor de animale doar dacă-și ține vaca în bălegar până la brâu, câinele în lanț cu pauză o dată pe an și șapte mâțe în pod, rupte de foame, ca să prindă șoareci!”.
Cristina MIRCEA
