Mărturii din infernul violenței domestice-„Nu poți să bați o femeie, și apoi să îi spui că o iubești”

500 de kilometri. Aceasta este distanța care o desparte acum de soțul violent. A plecat de acasă unde a văzut cu ochii, cu bani în buzunar doar de dus. Cu doi copii, cu vânătăi și sufletul făcut bucăți, Mihaela (așa o vom numi) a ajuns tocmai în Roznov, la Centrul Social „Blândul Păstor”, unde spera să stea câteva zile, până se va liniști și-și va continua drumul. Sunt două luni de atunci, timp în care Mihaela și-a vindecat rănile, s-a liniștit, copilul cel mare a luat premiul I la școală, iar acum are puterea să spună că, după ani de bătaie cruntă, se poate lupta și cu morile de vânt. Mihaela a dorit ca identitatea sa să nu fie cunoscută publicului, însă a aceptat să își spună povestea, ca să dea un semnal de alarmă femeilor care se află acum în situații de abuz în familie, să știe că pot să scape de suferință.

A crezut că este bărbatul perfect

Povestea Mihaelei începe clasic. S-a căsătorit din dragoste, la 20 de ani, cu un om pe care îl considera aproape de perfecțiune. Odată cu venirea primului copil pe lume, soțul-minune s-a schimbat radical. „Totul a fost bine până atunci. Dar, încet, încet, a ajuns să se schimbe la 180°. Era de o gelozie ieșită din comun. O gelozie bolnavă. Dacă mă duceam până la magazin sau până la școală, îmi contoriza timpul, iar dacă întârziam 5 minute, mă întreba dacă am fost la vreo întâlnire. Nu puteam să mă dau cu parfum, să mă aranjez, că imediat trezeam suspiciuni. Dacă venea vreun prieten de familie, vreun văr, la noi în casă, și discutam cu el, iar ieșea cu scandal, că de ce am vorbit cu el? Soțul meu, culmea, nu bea. Rar dacă bea o bere. Dacă ar fi băut, ar fi avut o scuză. Soțul meu, din celelalte puncte de vedere, era un om minunat, aducea bani acasă, dar, când era vorba de gelozie, era gata”.

„Mi-era rușine să sun la 112”

Mihaela a mai încercat să plece de acasă, să se despartă de soțul care o maltrata, dar… se lăsa mereu înduplecată atunci când o căuta și-i promitea că nu o să se mai întâmple, că se va schimba. În mod evident, nu s-a schimbat, ba, mai mult, bătăile au început să fie din ce în ce mai crunte după venirea pe lume a celui de-al doilea copil. „Atât de tare mă bătea, încât nu mă puteam ridica din pat. Mi-era rușine să dau telefon la spital, pentru ar fi văzut vecinii că plec cu salvarea de acasă și și-ar fi dat seama ce se întâmplă. După ce l-am făcut și pe cel mic, s-a schimbat totul. Cât am fost lăuză, mai plinuță, își revenise. M-a lăsat în pace. Când am început să slăbesc, a reînceput cu gelozia, că slăbesc pentru a arăta bine pentru altul. El ar fi vrut să stau închisă în casă, nici măcar cu familia mea nu mă lăsa să vorbesc. De mers la mama nici nu intra în discuție. I-am spus, de multe ori, că eu nu mă mai consider nevasta lui, mă consider copilul lui. Mereu îmi spunea «n-ai voie aia, n-ai voie cealaltă, treci acolo, mă lași acolo?»”.

Anul trecut, după ce soțul a bătut copilul de 8 ani, Mihaela a plecat de acasă. „Am plecat în necunoscut. Știam că, dacă mă duc la Direcția pentru Protecția Copilului, trebuie să fie ceva. Nu știam ce, dar simțeam că trebuie să fie. Jumătate de zi am umblat cu copiii după mine, am întrebat peste tot, iar când am ajuns i-am spus «Doamnă, am plecat de acasă, m-a bătut soțul, am doi copii și nu am unde să mă duc». Atât am spus. În 10 minute, a venit o echipă mobilă, am completat o declarație, că vreau să stau într-un centru de primiri urgențe, modul mamă-copil, și am plecat. Pe urmă, am aflat că sunt o grămadă de centre. Dacă știam de ele, plecam mai demult. Centrul fiind în orașul unde locuiam, m-a găsit soțul. S-a jurat că nu mai face, a dat în scris că nu se mai atinge de copii și s-a ținut de cuvânt. Dar de mine n-a dat în scris nimic. M-am întors acasă și a reînceput iadul”…

„Mă bătea din orice”

…„Am construit la casa noastră o cameră și un hol. Dacă nu îi dădeam bine o bucată de BCA la mână, mă lua la bătaie. Mă bătea fără motiv, efectiv din orice. Îmi era frică să adorm noaptea. Când i-am spus că eu vreau să plec, m-a bătut din nou. Apoi își revenea o săptămână, două, totul era bine”. Mihaela a făcut trei plângeri la Poliție, cu certificate medico-legale la dosar. Dar și le-a retras. „Era ca un mielușel când făceam plângere. Era în stare să facă orice, numai să mi le retrag. Mă convingea că nu sunt valabile, că vorbise cu avocați, că nu rezolv nimic, că o să afle lumea și mă făcea să renunț într-un final. Acum am ajuns la concluzia că, dacă îl las în pace și nu depun nicio plângere, stau și eu liniștită. Dacă depuneam plângere, mă găsea aici. Și, cu toate acestea, el continuă să-mi spună că mă iubește. I-am spus că asta nu e iubire. Când bați un om de-l lași jos la pământ, după aia nu poți să îi mai spui că-l iubești. Eu nu înțeleg genul acesta de iubire. E obsesie”.

„Am venit la tata, dar nu m-a primit”

Sătulă de bătăi, Mihaela a prins momentul oportun, a făcut bagajele și a plecat. El plecase pentru câteva zile în Italia și au reînceput amenințările prin telefon, de această dată… „«Unde te prind, te omor, chiar dacă mă duc în pușcărie». Că el se face de râs, că îl înșel eu, cât e plecat. Mi-e și rușine să reproduc tot ce a spus. Și atunci am spus că, dacă nu plec cât nu este acasă, când se întoarce, nu mai pot. Și, pe 1 mai, am plecat. Am vrut să plec la mama, dar mă găsea acolo. Am fost de atâtea ori. Așa că am venit la tata, în Slobozia, fără să am vreun număr de telefon de-al lui, fără să știu nimic despre el. A zis că nu are unde să mă țină. Tatăl meu s-a despărțit de mama când aveam 6 ani. Nu ne-a mai căutat de atunci. Acum am zis că găsesc un sprijin la el. Nu am găsit. Și, cum nu am mai avut bani să plec mai departe, am venit la centru. Am venit cu gândul că stau o zi, două, să fac rost de bani, să mă întorc la mama. Părintele mi-a zis că pot să rămân mai mult, că mă ajută. Am înscris copilul cel mare la școală și a terminat clasa a II-a cu premiul I. Acum… cu Dumnezeu înainte”.

„Acum am puterea să o iau de la capăt”

Mihaela vrea să mai rămână în Centrul Social „Blândul Păstor” până în toamnă, când vrea să se întoarcă la mama ei acasă, pentru a da copilul cel mare la școală. „Să stai singură cu doi copii e greu, chiar dacă am acoperiș asupra capului și mâncare. M-am mai liniștit, tot îmi este frică de el, dar copiii sunt mari, suferă și întreabă de el. Niciodată nu le vorbesc rău copiilor de tatăl lor, să nu-i derutez. Oricum, copiii știu și au văzut multe. Mă bate Dumnezeu să spun că nu își iubește copiii. Sunt totul pentru el. În schimb, nu vrea să înțeleagă că între noi nu mai poate fi nimic”. După 12 ani de căsnicie și aproape jumătate dintre ei sub greutatea bătăilor crunte, femeia vrea să înceapă o viață nouă. Este hotărâtă să își crească frumos copiii și să nu mai aibă parte de aceleași tratamente. „Aș fi în stare de orice numai să nu mă întorc înapoi. Simt că am putere să o iau de la capăt. Văd viața cu alți ochi. Simt că pot să mut munții din loc. Știu că e greu și o să dureze, dar o am exemplu pe mama mea. Tatăl meu, după ce a bătut-o mult pe mama, a lăsat-o singură cu trei copii. Diferența între mama mea și mine e că pe mama n-a căutat-o. A plecat pur și simplu”.

„Am prietene și vecine care sunt la fel ca mine”

Cu o copilărie trăită în violență, cu o căsnicie în același stil, Mihaela trage un semnal de alarmă și îndeamnă toate femeile abuzate de soț să plece de acasă, fără frică de gura lumii, să nu mai îndure bătăi de dragul copiilor. „Sunt mii de femei în situația mea și nu toate au puterea să plece de acasă. Am prietene și vecine care sunt la fel ca mine, dar nu vor să plece. Dacă aș putea, le-aș aduce pe toate într-un centru. Femeile nu pleacă de frică. Nu au unde să se ducă. Nu știu multe despre centre. Nici eu n-am știut, până anul trecut. Am văzut un reportaj la televizor, cu Andreea Marin, și mi-a rămas în minte că trebuie să existe un centru pentru femei bătute. Am prietene care au reușit după ce au plecat din centru, și-au revenit, au luat-o de la capăt, deci se poate!”.

Mihaela, acum, și-a recăpătat vocea și forța de a-și înfrunta ”dușmanul”. Speră ca, într-o bună zi, toate acestea să devină doar un coșmar din care s-a trezit. „Acum am curaj să vorbesc despre ce am trăit. Acum două luni nu puteam să deschid gura. Am căpătat multă forță în timpul ăsta. Mi-a fost greu, nu știam ce se va întâmpla cu mine, plângeam cu zilele, dar acum simt că pot să mă lupt și cu morile de vânt. Copiii mei îmi dau toată forța de care am nevoie, iar pentru ei fac totul. Am zis că umblu prin toate centrele dacă e nevoie, dar acasă nu mă mai întorc. Dacă mai pot să spun acasă… Acolo au rămas doar lucrurile, că nu mai e un loc unde să mă simt în siguranță”.

Oana IOSUB-TOMA