A fost odată ca niciodată… Platforma de la Săvinești

Despre platforma chimică de la Săvinești s-au scris cărți, s-au făcut filme și s-a scris enorm. Zeci de mii de oameni au muncit aici, s-au format profesional, au devenit parte a unei povești de mare succes în perioada de dinante de 1989. A munci pe platformă era o carte de vizită. Platforma chimică a generat dezvoltare, de multe ori artificială, dar a dus la construirea de cartiere pentru muncitori, la apariția unor licee de specialitate, a generat performanță în sport, etc. După 1990, a început declinul. Lipsa unei strategii de menținere a capacităților industriale viabile, coroborată cu interese, obscure sau la vedere, ale unor oameni ajunși în funcții de conducere, o privatizare nefericită și suspectă, toate au dus la dispariția vechii platforme. În zonă, a rezistat Rifil-ul, ca un ultim bastion al emblemei de calitate și profesionalism în branșă. Fostul Azochim a rezistat cât au fost subvenții și grație patronului care a reușit să scoată un preț preferențial la gazul metan. Din ceea ce era odată Fibrex s-a născut o altă societate, despre care nu se mai vorbește deloc și care se pare că trăiește mai mult din închirieri de spații decât din producție. ”Coloana” de autobuze care șerpuia pe drumul spre Săvinești a rămas doar o amintire. Presa a consemnat, de-a lungul vremii, triumfal, realizările Epocii de Aur pe platforma de la Săvinești. Acum, presa consemnează amintiri.

Scurt istoric oficial

Despre ce a însemnat platforma industrială știu azi doar cei care au lucrat acolo, generația ciunțită de privatizările post-decembriste și amăgită cu salarii compensatorii. Pentru ei, a fost locul unde nu doar au intrat în câmpul muncii, ci și-au stabilit drumul în viață, au legat prietenii, au întemeiat familii. Și mai știu cei care, prin concurs de împrejurări, forțate sau mai puțin, au ajuns la un moment dat să fie implicați în transferul de regim al unităților de pe platformă, de la socialismul multilateral dezvoltat la capitalismul sălbatic și, de cele mai multe ori, încheiat cu răsunătoare falimente.

Pentru ceilalți, în măsura în care se arată interesați, există doar izvoare moderne, de căutare de internet, pentru informații spicuite din articole de presă în care, când și când, cineva își mai aduce aminte ce frumos era odată… Un puzzle care este departe de a fi terminat, fiindcă de fiecare dată piesele se schimbă, în funcție de subiectivitatea interlocutorului și a celui care o așterne pe hârtie.

Totuși, un fir al poveștii există și este suficient de coerent încât să poată fi urmărit și de neinițiați.

Platforma industrială Săvinești a fost ridicată în anul 1957, când conducătorii țării i-au dat misiune să fabrice o gamă complexă de fire și fibre sintetice și produse chimice. S-a început cu o unitate de producție de fibre sintetice, iar pe finalul anilor ’50 era pus în funcțiune Combinatul de îngrășăminte Azochim, actualmente SC Ga-Pro-Co Chemicals Săvinești. S-a ajuns ca, la un moment dat, în plină Epocă de Aur, platforma să însemne Azochim, Fibrex, Rifil, Melana și Institutul de Cercetări pentru Fire și Fibre Sintetice (ICEFS) Săvinești (înființat în 1991). Aproape 20.000 de salariați, cu tot cu cei de pe șantiere.

Azochim – atunci și acum

Azochim Săvinești producea îngrășăminte chimice. Înființată, după unele surse în 1956, după altele în 1958, a fost primul combinat din România profilat pe producția de îngrășăminte chimice azotoase. Vremurile de glorie sunt demult apuse și nici că se vor mai întoarce vreodată. Intrarea Azochimului, în 1998, în portofoliul companiei Interagro, a magnatului Ioan Niculae, ar fi trebuit să fie benefică. N-a fost. Cel puțin nu pentru societate. Patronul s-a bucurat de avantaje câtă vreme a putut baleia între taberele conducătoare, însă declinul combinatului a fost un deznodământ previzibil încă dinainte de devoalarea problemelor cu legea pe care le avea și le mai are Niculae.

În 1998, Azochim avea, se pare, cam 1700 de angajați. În 2005, septembrie, activitatea a încetat și a început procedura de dizolvare a companiei. Principalele active au fost scoase la licitație de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), prin executare silită, iar Ca-Pro-Co Chemicals le-a achiziționat pentru 7,6-7,7 milioane de dolari (vreo 6,3 milioane de euro). În 2005, la Azochim mai erau 143 de angajați.

Fibrex – labirint de acte și de interese

Fibrex este singura entitate economică rămasă de pe vechea platformă industrială de la Săvinești care amintește de Combinatul de Fire și Fibre Sintetice. Reorganizarea pe noi baze economice după 1990 a însemnat divizări și falimente răsunătoare. Mirajul investitorului strategic italian de la Fibrex s-a spulberat înainte de a renaște speranțele foștilor angajați, mii, zeci de mii de oameni numiți simplu ”chimiștii de la Săvinești”. A urmat o preluare cu cântec a acțiunilor de către Grupul Radici, au urmat promisiuni de relansare, onorate doar de colții dulăilor puși să liniștească greviștii ce mai credeau că lucrează pentru statul român. Acum, cumva, niște firme funcționează în zonă. Urmele fostului combinat se mai văd cu ochiul liber și arată cu degetul spre cei care s-au îmbogățit în urma vânzării. Elucidarea jafului de pe fosta platformă ar fi trebuit să fie treaba organelor de cercetare penală, dar, cum nimeni nu s-a plâns, au rămas protestele mute.

Fosta Fibrex se numește acum (și e ceva vreme) FibrexNylon Săvinești. Cum?

În noiembrie 1999, Fibrex a fost transferată de la Fondul Proprietății de Stat la Ministerul de Finanțe, inițiatorul acestui proiect fiind ministrul de finanțe de atunci, Decebal Traian Remeș. Pachetul de 51% din acțiuni deținut de stat a fost scos la vânzare pe Rasdaq, iar în ianuarie 2000, grupul italian Radici achiziționa de la Ministerul de Finanțe, 50.9% din acțiunile Fibrex. Vânzarea s-a făcut prin metoda licitației olandeze, prețul plătit fiind de 130.1 miliarde lei vechi. Metoda olandeză presupune stabilirea unui preț inițial mare și coborârea treptată a acestuia până când se obține o ofertă de cumpărare. De cele mai multe, vânzătorul are un preț minim limită, sub care nu mai acceptă oferte și poate retrage bunul de la vânzare. Piața și realitățile economice au demonstrat până acum că această metodă are ca rezultat un proces lung de vânzare, încheiat de cele mai multe ori cu o vânzare mediocră, care cauzează vânzătorului pierderi și de bani, dar mai ales de timp, procesul nefiind lipsit de eforturi semnificative. Fibrex a fost un exemplu în plus. La trei zile de la tranzacția pachetului de 50.9%, Radici a achiziționat și pachetul de 37.59% din acțiuni, deținut de SIF Moldova, într-o tranzacție specială efectuată pe Rasdaq. Așa a ajuns să dețină aproape 89% din acțiuni. Preluând Fibrex Săvinești, grupul italian Radici își consolida un important loc III pe piața mondială a industriei chimice. În plus, gama produselor realizate de Radici se completa cu caprolactamă, pe care vreme de aproape patru ani o importase de la Fibrex (aproape 200 tone lunar), și firele tehnice.

Curând după privatizare, Radici a concediat peste 3.000 de salariați din cei 3.900, a vândut echipamente și produse esențiale continuării producției. În noiembrie 2007, s-a început demolarea întregii fabrici și, cumva, acuzațiile aduse investitorului italian – că, de fapt, a avut un plan sistematic de a desființa platforma industrială și a elimina un competitor – făceau sens. Fibrex Săvinești era, în momentul privatizării, singurul producător integrat de nylon din România. Își fabrica singur și materia primă, și produsul final, adică fire și fibre sintetice). Avea trei divizii de producție: Caprolactamă, Relon (Nylon) și Utilitare.

Astăzi, nici măcar imaginile de la fața locului nu mai au ce să exprime în o mie de cuvinte.

Melana – o afacere curat-murdară

Un nou ”gigant” la UFS Săvinești stătea să se ridice la începutul anilor ’70. Era vorba despre Melana III, fabrică în care urma să fie adus ultimul răcnet în materie de instalații. Pentru că idealul era să meargă și să producă. Ziarul Ceahlăul de miercuri, 24 aprilie 1969, anunța:

”La Uzina de Fire și Fibre Sintetice din Săvinești au început lucrările de construcție la un nou gigant industrial: Fabrica Melana III. Ea va avea o capacitate de 1.000 de tone/an, dublu fața de fabrica Melana II, iar producția industrială a uzinei va sporit cu circa 50%. Noul gigant se va întinde pe o suprafață de 8,3 ha și va fi compus din 3 corpuri de clădiri în care vor fi montate instalații moderne, de înaltă tehnicitate”.

Trei ani mai târziu, pe platforma săvineșteană a intrat în funcțiune Melana IV, cu 50 de zile mai devreme decât termenul prevăzut. Și Caprolactama III a început, tot atunci, probele tehnologice la o serie de instalații importante.

Ediția de joi, 23 august 1973, a Ceahlăului, titra:

”Răspunzând cu deosebit entuziasm chemării secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu de a grăbi intrarea în circuitul economic a noilor capacități de producție, chimiștii săvineșteni au realizat o adevărată performanță reducând perioada probelor tehnologice la noul obiectiv Melana IV cu 50 de zile. De asemenea, au fost finalizate și investițiile prevăzute pentru etapa a doua, care avea termen 31 martie 1974, reușindu-se astfel intrarea în funcțiune a modernului obiectiv Melana IV, care va dubla actuala capacitate de fibre poliacrilice a combinatului, fibre deosebit de solicitate la export. De reținut că tehnologia aparține în totalitate specialiștilor de la Săvinești, iar marea majoritate a utilajelor (siteza polimerului și solventului) sunt de concepție românească. Totodată, colectivul CFS Săvinești întâmpină marea sărbătoare de la 23 august cu încă un succes deosebit: începerea probelor tehnologice la instalațiile de oxidare amoniac, hidroxilamină, sinteză și sulfat de amoniu, din cadrul noii fabrici Caprolactama III. Aceasta va avea o capacitate anuală de 20.000 de tone materie primă necesară pornirii și funcționării încă din acest an a instalației Relon IV”.

În economia de tranziție post-decembristă, întregul ansamblu s-a trezit intitulat Melana Săvinești, companie cu mai multe fabrici (Melana II, III, IV și V) și, după ce câteva decenii asigurase materia primă pentru întreaga industrie textilă din România, plus câțiva parteneri externi, a ajuns ca, în 1999, să fie în incapacitate de plată. Închiderea a venit pe cât de dureros, pe atât de categoric. Avea 1200 de angajați.

În august 2002, trei din fabrici (Melana II, III și V), au fost vândute de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare către Remat Călărași, Seinko Târgu Mureș și Metal Invest București, la preț de 500.000 de dolari, deși, conform unei evaluări, prețul celor trei fabrici era de 8,3 milioane de dolari. Ulterior, președintele AVAB, pe atunci Ionel Blănculescu, aprecia, în baza unui raport întocmit de specialiștii instituției, că ”închiderea operațională totală a societății Melana Săvinești și disponibilizarea întregului personal, prin aplicarea OUG nr. 98/1999, a fost o crimă economică și financiară”. ”SC Melana – unicul producător de fibre acrilice din România – a intrat în portofoliul AVAB cu un credit nereturnat, al cărui sold consolidat în dolari a ajuns la 7,72 milioane dolari. Analiza-diagnostic efectuată de AVAB concluzionează că, pentru recuperarea creanței, cea mai bună soluție este repunerea în funcțiune a SC Melana, «deoarece există piață pentru produsele ei, chiar dacă, în urma nefastei închideri operaționale din 1999, aceasta a fost ocupată, vremelnic, de importurile din Turcia, Ungaria și Germania». Ca urmare, AVAB a adoptat o strategie speciala pentru Melana: a împărțit compania pe module, identificând «nucleul viu», operațional, respectiv Melana IV, secție care dispune de fluxul necesar punerii în funcțiune a instalației de fibre acrilice, pe baza unei tehnologii moderne, nepoluante, asistate de calculator. În contul creanței, AVAB a adjudecat, la valoarea de 5,9 milioane USD, activele aferente secției Melana IV”, scria Adevărul în ediția din 28 august 2002.

Cinci ani mai târziu, Melana IV făcea obiectul competiției între lichidatori și subiectul unor declarații pompoase de la tribuna Parlamentului.

Cum se făceau privatizările

”Am avut lucruri foarte bune. Vorbesc de ceea ce cunosc, din Neamț și din țară. Am avut unități din domeniul chimiei, petrochimiei, foarte bune, care aveau tehnologii comparabile în totalitate cu tot ceea ce se întâmpla în străinătate – utilaje și echipamente aduse din Germania, Franța, Statele Unite”, spunea, într-un interviu acordat Mesagerului de Neamț, în aprilie 2013, Ion Strătilă, pe atunci președintele Consiliului de Administrație al Rifil. ”Am format oameni, iar acesta era, după mine, cel mai important capital pe care l-am avut. Cum se spunea, romantic, că plutașul de pe Bistrița s-a transformat în operator chimist sau în automatist la Săvinești. Este o realitate. Numai că greșelile care s-au făcut și abaterile din procesele de privatizare au condus la dispariția unor piloni ai economiei românești. Eu nu exclud nici o influență sau o voință a unora din Vest de a închide ceva care le făcea o concurență, dar, în general, mediul de afaceri de acolo era format din oameni care căutau niște oportunități pentru a contracara unele chestiuni care deranjau: că sindicatele erau tari, că salariile erau mari, că viața era scumpă, că taxele și impozitele erau mari. Ei voiau să folosească oportunitățile pe care le găseau în România pentru că, din punct de vedere legislativ, se crease o legislație destul de permisivă pentru capitalul românesc, chiar mai permisivă decât cea din 1973, când s-a înființat Rifilul. Era normal să fie mai mult. În general, mediul de afaceri avea intenții bune. Ce nu am reușit noi să facem a fost, în primul rând, să păstrăm mentalitatea că tot ce s-a făcut s-a făcut din sângele nostru, cu frustrările noastre, și atunci am făcut să scadă puțin încrederea celor din străinătate care au venit aici. Se întârzia nepermis de mult introducerea capitalului străin în economia românească, dar mai ales introducerea conceptului. Pentru că, până la urmă, cei care conduceau aici erau tot românii, persoane foarte bine pregătite. Am greșit, iar după aia am văzut că lucrul ăsta ne prinde bine. Pentru străini a fost bine, pentru că au putut veni cu mărfurile lor. (…)

Am avut celebrul FPS – Fondul Proprietății de Stat, care era o instituție creată cu bune intenții, dar cu un sistem de lucru înfiorător de democratic și de îndreptat către binele personal al celor care lucrau acolo sau al celor pe care îi reprezentau. Eu am aici o experiență personală. În 1997, cred, am vrut să cumpărăm filatura de la Botoșani, construită puțin mai târziu decât Rifilul, și cei de la Botoșani s-au arătat interesați. Am ajuns la FPS și, până la urmă, după îndelungi tratative, am rămas noi, pentru că la licitație nu s-a prezentat nimeni. Ni s-a spus că nu putem lua Botoșaniul, pentru că avem capital de stat. Am replicat că FPS-ul nu este acționar la Rifil, și ni s-a spus că este combinatul de la Săvinești, care… Fac o mică paranteză pentru a spune că a venit odată aici celebrul domn Iacobov, președintele Fondului Proprietății Moldova, care mi-a cerut să-i dau dividende de la Rifil. L-am întrebat de ce aș face lucrul ăsta, din moment ce instituția pe care o conducea nu era acționar la Rifil, iar el mi-a răspuns că este la Fibrex. Atunci i-am explicat că eu dau banii către Fibrex, iar apoi se poate duce să-i ridice. Revenind, toată tevatura cu Botoșaniul a durat un an și jumătate, cu procese, și până la urmă am câștigat. Dar cât s-a pierdut în timpul ăsta a socotit cineva? Au pierdut ei, pentru că fabrica era aproape oprită, statul nu a fost interesat, pentru că începuse să se creioneze clasa politică, oamenii erau interesați de problemele lor, ale unei entități mai mici sau mai mari pe care o reprezentau, sau voiau să o reprezinte. În anii ăia, chiar dacă erau foști activiști sau persoane cu o poziție destul de ridicată în timpul regimului de dinainte de 1989, mai găseai câte un ministru-adjunct, câte un secretar de stat, câte un director prin ministerele economice, câte un prefect sau un președinte de consiliu județean cu care mai puteai să interacționezi, să colaborezi. Nu neapărat în sensul de «pilă», ci din punct de vedere al faptului că se implicau în problemele din «parohia» lor. După aceea au apărut tinerii, care au fost puși pe alte criterii decât cele de competență. Pe unul, spre exemplu, l-au numit la centrul de cercetări de la Săvinești, în condițiile în care înainte lucrase la o exploatare a gazelor. (…)

Nu mai vreau să mai spun de episodul Melana, pe care îl știe toată lumea. Noi am cumpărat niște active la această societate, am chemat niște specialiști din străinătate, pe care i-am întrebat dacă se mai poate face ceva aici. Nu se mai putea face nimic! Când am cumpărat noi, trecuseră deja 10 ani. Ce am pierdut atunci a fost un exemplu foarte elocvent asupra implicațiilor de natură ocultă. Aici a fost băgat și FPS-ul, și mulți alții. Toți au fost băgați. Domnul Bivolaru a rupt Melana IV din Melana mare, lucru pe care l-a făcut, zic eu, cu gânduri bune, dar era deja târziu. Eu nu am să uit că atunci societatea noastră a cheltuit vreo 500 de mii de dolari, am cumpărat de pe piață acțiuni, pentru a avea peste 15%. Cu partea de 40% pe care urma s-o achiziționeze FPS-ul, se făceau 55% și cumpăram Melana. Am pierdut banii pentru că, în momentul în care au apărut publicațiile legate de privatizare, imediat au început «tălpile» – că nu poți să vezi documentul ăsta, că așa, că pe dincolo. Am văzut care este calea, am pierdut, am înghițit în sec. Totuși, sunt de părere că am pierdut doar bătălia, pentru că noi am avut ce face. Problema este legată de celelalte lucruri care s-au pierdut. Dacă vă uitați acum, vedeți că totul este dărâmat. Niciunul din cei care a pus piedici la toată treaba asta nu a pățit nimic. În schimb, noi am fost chiar dați în judecată, la un moment dat. Normal, am câștigat, dar cu timp pierdut, cu nervi… Numai eu și domnul Momanu știm câte diligențe am făcut pe lângă acționarii noștri străini să ia Melana. Când au văzut toată porcăria asta, ei au cumpărat o fabrică de fibre acrilice din Germania, de la firma Bayer, unde nu trebuiau să facă nimic, decât să exploateze. Noi am vrut să luăm Melana, pentru că, prin 1995, sau poate puțin mai devreme, director general era doamna Matache, care mi-a spus, undeva în preajma Crăciunului, că luna următoare nu ne va putea furniza materiale, pentru că nu dispunea de banii necesari pentru plata gazului metan și a altor necesități. L-am sunat pe domnul Bodo care era în Italia, unde petrecea sărbătorile alături de familie, iar acesta a fost momentul în care am început să importăm fibra acrilică. Până atunci, toată materia primă se producea aici. Din punctul meu de vedere, consider că plătim niște blesteme pe care, de-a lungul istoriei, ni le-au adus alții”, povestea Ion Strătilă.

Rifil – de la pionierat la exemplu de urmat

Fenomen național și internațional, Rifil ridică în continuare o mare problemă cui scrie despre el. Cuvintele de laudă și superlativele sunt naturale. Cei 42 de ani de istorie, de la pionierat la consolidarea exemplului de urmat, subînțelegând performanța, obligă la respect.

În termeni oficiali, totul a început în 1973, cu Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 252 din 24 aprilie, prin care se aproba constituirea Societății mixte româno-italiene RIFIL cu sediul în Săvinești, prima societate mixtă cu partener occidental din blocul comunist. Actul de naștere propriu-zis fusese semnat de Valeriu Momanu, din partea română, și Emilio Falco, din partea italiană. Asociații erau Centrala Industrială de Fibre Chimice (52%) și ROMALFA din Biella (48%).

”Fiind începute cu câtva timp în urmă, lucrările de construcție a Rifil-ului, primul obiectiv ce se realizează la CFS Săvinești, prin cooperare cu o firmă italiană, se desfășoară într-un ritm susținut. Se lucrează deocamdată la efectuarea lucrărilor de fundații, urmând ca în continuare să se treacă la realizarea condițiilor favorabile montării primelor utilaje. Prin construcția primei societăți de producție și comercializare româno-italiană Rifil, se creează condițiile trecerii la prelucrarea superioară a fibrelor acrilice obținute la Combinatul de Fibre Sintetice Savinești. Producția de fire care va fi de 3.000 de tone anual este destinată în întregime exportului”. (Ceahlăul, joi, 19 iulie 1973)

Contractul româno-italian era pe 16 ani. În 1975, începea aici producția de fire acrilice vopsite, tip lână, folosind fibra Melana, până în 1988 societatea fiind obligată, conform contractului, să exporte întreaga sa producție. Anul 1989 a fost unul de cumpănă pentru companie, pentru că, odată cu expirarea contractului de societate, în ciuda tuturor variantelor propuse de partenerul italian, autoritățile române nu au acceptat continuarea activității și au decis oprirea producției și intrarea societății în lichidare. salvarea avea să vină de la Revoluție și, pe 1 februarie 1990, a fost reluată activitatea. De atunci, Rifil a continuat să crească, ajungând – grație strategiei și politicii de investiții – un mare „jucător” european în sectorul filaturii. Grupul cuprinde astăzi activități industriale de referință la Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Botoșani și Buzău. Numele de referință pentru dezvoltarea grupului în epoca modernă sunt cele binecunoscute publicului larg: Ion Strătilă și Luigi Bodo, astăzi președinte, respectiv vicepreședinte ai Consiliului de administrație.

Ana MOISE