Blestemul lui Petru Vodă Rareș – legendă și adevăr

pietricica turism
PETRU RAREȘ
PETRU RAREȘ

Indiscutabil, numele domnitorului moldav Petru Rareș a fost și este rostit în ținutul Neamțului cu religiozitate și profund respect. Peste tot, și la Piatra Neamț, și la Mănăstirea Bistrița, și în Gura Largului (Poiana Teiului). Demult, demult, în cetatea noastră medievală, a existat o uliță care s-a numit pe rând: str. Poștei, apoi Petru Rareș, pe vremea comunizării – V.I. Lenin, iar astăzi, din nou, Petru Rareș. Liceul cel mai prestigios din capitala de județ se numește Colegiul Național „Petru Rareș”, unitate școlară unde s-au finisat cele mai agere minți, cu care s-au mândrit toți pietrenii, la nivel național și internațional. În comuna Alexandru cel Bun, sătenii cunosc toate cărările de taină pe care s-a strecurat Petru Rareș spre Ardeal, pentru găzduire și ajutor. La Mănăstirea Petru Vodă (Poiana Teiului), toți credincioșii nu vorbesc decât despre Părintele Iustin Pârvu și fiul lui Ștefan cel Mare.

Și bătrânii cronicari ai neamului ne-au furnizat prețioase informații despre cele două domnii zbuciumate ale odraslei marelui Ștefan. Ion Neculce, în a sa „O seamă de cuvinte”, punctul 12, narează: „Petru Vodă Rareș fugind prin târg prin Piatra și gonindu-l pietrenii” s-a mâniat foarte. În consecință, ne-a ars un blestem de afurisenie de neuitat.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Un popă de la Biserica de lemn „Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”, de pe Valea Viei, aflând că Rareș e fugar și urmărit, a lăsat slujba baltă și a tras cu arcul asupra fostului domn, încercând să-l doboare. N-a reușit. „Fugarul” s-a ferit și a strigat la agresor: „Întoarce-te, popo, nu-ți lăsa liturghia nesfârșită!”. Iar după ce a venit Petru Vodă domn, cu a doua domnie, a scos ochii popii Ghiță, drept pedeapsă. Știm asta din cartea preotului Gh. Verșescu – „Mahalaua Valea Viei, Piatra Neamț”, o monografie istorică și sociologică, cu 21 de planșe în afară de text, tipărită în anul de grație 1943.

Întrebarea e alta: ce putem spune despre blestemul de afurisenie dat de Vodă împotriva pietrenilor? Parcă nu ne vine a crede. Potrivit credințelor populare, cel mai teribil blestem era acela al părinților împotriva copiilor sau al preoților contra necredincioșilor. Blestemul religios îl copiază pe cel laic. Petru Rareș face parte din istoria Moldovei. A fost domnitor de două ori, cum își poate blestema „copiii”? Simplu. S-a dat în petic. Probabil gândea ca politicienii de azi, ajunși „sus”. Să nu uităm că am avut o istorie tragică, iar românul este foarte schimbător și mai are ”prostul obicei” de a se distruge singur.

La marea răscoală din 1907, copiii (soldații) au tras în țăranii răsculați (părinții lor), pentru că cereau pământ și pâine. La Revoluția din 1989, părinții au tras asupra copiilor dornici de libertate. A fost groaznic!

Revenind la Petru Rareș, mulți pietreni se întreabă dacă blestemul lui Vodă a prins. Judecați singuri.

Popa Ghiță, cel care a avut „curajul” să se ridice împotriva domnitorului, s-a spânzurat pe Cârlomanu, când a aflat că preoții l-au expulzat din Casa Domnului pentru totdeauna. Blestem sau întâmplare?

După furtunoasa revoluție de la 1848, Bistrița, Cuejdiul și Borzogheanul s-au aruncat furioase asupra mahalalelor pietrene neapărate de diguri. După inundații, au apărut ciuma și holera, făcând ravagii în rândul populației din mahalale. În 1897, după niște ploi torențiale, muntele Cozla a luat-o la vale, fără aprobarea Primăriei. Alunecarea de teren a făcut vâlvă mare. S-a vorbit și despre Apocalipsă. La 9 mai 1899, un sobor de preoți, adunați pe platoul Borzogheanului, a organizat o slujbă religioasă, a cerșit ploaie Celui de Sus. Evident, din cauza unei secete prelungite. În februarie 1912, hoți neidentificați au golit cutia milei din pridvorul Bisericii „Sf. Voievozi” de pe Valea Viei. Hoții n-au fost prinși niciodată. Exact ca pe vremea ilieștilor, becalilor și vadimilor. Și necazurile provocate de blestemul lui Petru Rareș ar putea continua. Cum cenușa uitării se așează rapid peste tot, propun să trecem la perioadă contemporană și să-l iertăm pe Rareș că a fost un domn chinuit și trădat de toți.

Magia și vrăjitoarele

Evelyn de Morgan - The love potion (1903)
Evelyn de Morgan – The love potion (1903)

Mai zilele trecute, 12 vrăjitoare, cu fuste colorate și castele cu turnulețe, au fost săltate de „mascați”, pe motive de înșelăciune și șantaj. Vrăjitoarele mileniului III făceau descântece, dezlegări de blesteme, cununii, farmece, vrăji, dar și împreunări de dragoste, pe bani grei. Printre cele ajunse la mititica, se număra și „Regina Magiei Albe”, Mama X. Victimele erau racolate fie telefonic, fie prin intermediul unor anunțuri online. Vrăjitoarele, pe care le-ați văzut pe sticlă și la procesul Oanei Zăvoranu, se dădeau drept tămăduitoare, bioenergetiene, clar-văzătoare, care vindecă boli, scot argintul viu, aduc spor în afaceri și succes în dragoste. Hopaaaa! Da, da, ați citit bine! În epoca Internetului și a transplantului de inimă, încă mai există în România destul fraieri care mai cred în magie, magi, șamani și vrăjitoare!

Să clarificăm lucrurile pe înțelesul tuturor.

Magia, după cum atestă „izvoarele”, datează din vremuri imemorabile. Exegeții din domeniu indică evul mediu timpuriu. Oare? Magia s-a născut în condițiile în care cunoașterea lumii era încă rudimentară. În credința omului, din vechime, practica magică apărea ca singura capabilă să-l ajute, iar vraciul, vrăjitorul ori șamanul – doar ei – puteau să determine fenomenele care puteau să-i fie favorabile. În ansamblul său, magia reprezintă un sistem de ceremonii și acțiuni, determinate de credință în puterea magului (vrăjitorului) de a acționa asupra realității obiective, cu ajutorul forțelor supranaturale și prin alte mijloace, oculte sau paranormale. Obiectivul magiei se află în raport direct cu anumite activități practice: tămăduirea bolilor, relațiile de dragoste, atragerea vânatului și peștelui, acțiuni militare, practici agresive (omorârea dușmanului prin străpungerea imaginii sale plastice sau prin arderea unui obiect care îi aparține).

După scopul și practicile utilizate, magia se clasifică în albă și neagră, procedeele principale rezidă în forța sonoră a rostirii (nume, incantații, cuvinte magice) și în forța creatoare a imaginii, realitatea fiind manevrată prin simbolurile reprezentărilor ei plastice. Magia neagră uzează de procedeul invocării demonilor în sprijinul săvârșirii actelor magice. Un alt tip de magie – teurgia – este aplicată unui scop religios și se bazează pe o presupusă revelație bisericească.

Un preot pietrean care a cochetat toată viața cu scrisul, Gh. Verșescu, a scris peste 300 de articole în revistele și ziarele locale: „Biserica ortodoxă română”, „Noua revistă bisericească”, „Reformatorul”, „Telegraful”, „Avântul”… În articolele sale, s-a referit și la magie și magi. Iată câteva observații: „Înainte de a exista societatea, a existat magia. Deci, din cele mai vechi timpuri, de la primele începuturi, a avut mare însemnătate magia. Sunt anumiți oameni care, prin anumite vorbe rituale, pot vindeca și aduce liniște în sufletele oamenilor”.

Curios sau nu, oamenii loviți de nenorociri aleargă la vrăjitoare, la magi care decântă, care, prin fel de fel de cuvinte, apropiate sau depărtate de Dumnezeu, ajută la redresarea situației. Când un preot, care toată viața a crezut în Cel de Sus, privește cu condescendență magia, îți dă de gândit. Și, dacă viața te lovește năprasnic, te duci și tu la șamani…

Se cunosc o mulțime de procedee vrăjitorești, a căror sistematizare permite descifrarea unor practici foarte vechi în istoria omenirii. Potrivit superstițiilor, formula cea mai simplă și mai eficace de apărare împotriva farmecelor, blestemelor, bolilor, tuturor relelor produse de un dușman prin mijlocirea vrăjitorilor o constituie purtarea de talismane, a căror origine trebuie căutată în credințele magice primitive. La talisman, acționează magia cuvântului scris. Cuvintele MALATHRAON + CALADAFON + COROBAN combăteau ciuma. Cuvintele IZONI + KIRISM + KEZERA ținea departe sabia. IBEL+CHABEL+NABEL… împiedicau izbucnirea incendiilor. O imitație a talismului arab ALDARABAN a fost celebrul ABRACADABRA, alcătuit prin abrevierea cuvintelor ebraice AB (tată), BEN (fiu) și RUAH A CADISH (Sfântul Duh). ABRACADABRA era utilizat îndeosebi împotriva durerilor de cap și de dinți, fiind repetat zilnic de 7 sau 9 ori.

Spre deosebire de talismane, amuletele erau mici obiecte cu puteri magice. Se vindeau amulete pentru orice: fericire, fecunditate, prosperitate, contra nefericirii, a bolilor. De exemplu, în târgul Pietrei, în perioada interbelică, mama, pentru a-și feri copilul de deochi, îi punea la cap o fundiță roșie sau un cui de fier sub pernă. Fetele, pentru a se feri de boli, purtau la gât un săculeț cu camfor. Așa se fereau de anghină, scarlatină, tifos și „alte năprasne”. Descântecul suna cam așa: „Fugi deochi/ Dintre ochi/ Că te ajunge Sf. Duh”. Versurile se repetau de trei ori. Descântătoarea descânta de deochiu cu ascuțișul unui cuțit, de trei ori în cruciș, într-un pahar de apă neîncepută, în care se aruncau și niște cărbuni, de unde se naște și zicala „a (se) stinge cărbunii”. Câte bordeie, atâtea obiceie…

Practicile magice au evoluat de-a lungul timpului, adaptându-se mediilor social culturale existente. În acest sens, poate fi amintit descântecul magic, inventat cu ceva ani în urmă, răspândit pe tot teritoriul României: „Iliescu apare/ Soarele răsare!”. L-ați uitat? Păcat!

Despre alte practici vrăjitorești, ghicitul în cafea și în cărți, vom discuta cu altă ocazie. ABRACADABRA!

Prof. Dumitru RUSU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.