O pietreancă faimoasă: actrița Laura Vasiliu

E celebră, frumoasă, talentată. E Laura Vasiliu și aproape toată lumea și-o amintește din filmul lui Cristian Mungiu, ”4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, premiat cu Palme d’Or în 2007. Născută la Piatra Neamț în urmă cu 39 de ani, Laura Vasiliu a jucat, recent, pentru prima dată pe scena Teatrului Tineretului. S-a întâmplat în penultima zi a Festivalului de Teatru, când a interpretat rolul ”Clotilde Pontagnac”, în comedia ”Fazanul”, pusă în scenă de Teatrul ”Nottara”. Cetățean de onoare al orașului, ea a primit recent un rol într-o peliculă americană horror.

– Îți doreai încă din copilărie să devii actriță, dar nu credeai că poți fi în stare…

Da. Eram foarte timidă și nimeni nu mă încuraja în direcția asta, din cauza timidității. Mai târziu, am aflat că marii actori sunt și niște mari timizi. Intrând la Academia de Teatru și Film, am fost încurajată să merg mai departe.

– De ce te atrăgea teatrul atât de mult?

Era spectaculos. Totdeauna m-a atras lumea spectacolului, nu neapărat teatru. Am cântat în cor când eram mică și îmi plăcea să fiu pe scenă. La teatru voiam să fiu în orice ipostază, adică nu neapărat să joc eu, să cânt, să recit, ci, pur și simplu, să fiu spectator, să stau în culise sau, când nu e nimeni în teatru, să bântui prin cotloanele lui cele mai secrete, în întuneric. N-am știut de la început de ce mă atrage, am descoperit pe parcurs, dar, în orice caz, a fost așa, ca o chemare.

– Cine te-a adus pentru prima dată într-o sală de teatru?

Mama. Se întâmpla aici, la Teatrul Tineretului. M-a adus când eram copil. Mari actorii și-au început aici cariera. Și atunci am avut acest avantaj, de a vedea spectacole bune și de a-mi forma, cumva, o părere despre această profesie.

– Care au fost spectacolele care te-au uns la inimă?

După revoluție, când eram deja la liceu, mergeam la fiecare reprezentație, nu la fiecare spectacol. Mi-au plăcut mult ”Bădăranii”, ”Așteptându-l pe Godot”, ”Leonce și Lena”. Îmi plăcea, ca mod de interpretare, Tudor Tăbăcaru. Era extraordinară și trupa de tineri actori care a venit de la București, de la clasa Dem Rădulescu. A venit cu un suflu nou.

– Am citit că în copilărie ai fost internată în spital, în salon cu o actriță amatoare, bolnavă de hepatită. Ea te-a învățat o mică scenetă, pe care tu ai jucat-o apoi cu copiii de la bloc. Îți amintește numele actriței?

Nu. Parcă era un înger, avea o față luminoasă și simțeam o foarte mare afecțiune din parte ei. M-a învățat o scenetă pe care, după aceea, am prezentat-o la bloc. Am făcut reuniune cu toți copiii, i-am învățat replicile și schimbam apoi rolurile între noi. A fost o adevărată desfășurare de forțe. Eram prin clasele primare.

– Faima ți-a adus-o filmul totuși, nu teatrul.

Pe undeva este normal, deoarece filmul are mai multă vizibilitate. Pe când o piesă de teatru trebuie să fii în sală să o vezi. Eu zic că filmul te lansează. Mie îmi plac ambele, dar parcă înclin totuși un pic balanța către film. Filmul îți aduce, într-adevăr, notorietate. Sunt niște avantaje, îți aduce și bani mai mulți. Dar, ca meserie, îmi plac ambele.

– Ai urmat cursuri de actorie începând din clasa a IX-a, sub îndrumarea regretatului actor Corneliu-Dan Borcia.

Eu cred că datorită domnului Borcia am făcut până la urmă teatru. Era o minunăție de om. Alergam spre cursurile domniei sale, era ca un bunic blajin și drăgăstos și, oricât am fi greșit, ne ierta și se amuza și el cu noi. Era perfect. Era foarte instruit, foarte deștept, citit, jucase foarte mult și ne-a inoculat cumva și nouă dragostea de a lectura dramaturgie. Am fost chiar pregătită când am dat examen la Academia de Teatru și Film.

– Cu cine mai erai colegă la cursurile de actorie ale domnului Borcia?

A mai fost în grupul nostru Dragoș Huluba, care joacă acum la Teatrul de Comedie și în trupa lui Dan Puric. La cursuri participa și cântărețul Mihai Trăistariu. Era foarte haios, avea talent, însă a ales muzica.

– Actoria te-a făcut să te descoperi?

Actoria te ajută să te descoperi. Eu fac și teatru, cu o serie de copii, și chiar asta urmăresc: să se descopere pe sine, să se ajute unii cu alții, să crească împreună. Poate părea surprinzător, dar știam foarte puține despre mine și aveam păreri care nu corespundeau cu ceea ce-mi spuneau ce-i din jurul meu.

– Ce liceu ai absolvit?

Am terminat Liceul Tehnologic Economic-Administrativ, profilul turism. Îmi place să călătoresc. Am o prietenă de familie care are o agenție de turism și am fost prin toată lumea, excepție făcând părțile mai îndepărtate: SUA, Australia.

– Ai rude în familie care au cochetat cu actoria?

Nu. Am avut doar un prieten de familie, Sorin Medeleni, care joacă la Teatrul Mic din București. Ne-a fost foarte apropiat și am fost fascinată de el și de munca lui.

– Ai fost director al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov. O altfel de experiență, nu?

Am stat puțin directoare la acest centru. Până într-un an. Primarul își dorea să schimbe destinația centrului care găzduia nunți și voia să facă o instituție de cultură și atunci m-a luat pe mine și echipa de la Târgoviște, ca, împreună, să demarăm un proiect cultural, dar nu am reușit, pentru că erau lucrurile prea îmbibate politic și nu puteai să schimbi nimic.

– Teatru îți dă antrenamentul pentru film sau invers?

Teatrul. Eu sunt angajată acum la Nottara, joc frecvent. Filmele vin mai rar. Sunt distribuită în trei spectacole, două la Nottara și unul la Târgoviște, și voi avea și niște zile de filmare pentru o peliculă americană horror. Nu am preferințe pentru personaje comice sau tragice, dar apreciez teatrul clasic și mă bucur mult când se pune în scenă o piesă clasică. Mă simt în elementul meu.

– Procesul de creație la un rol în teatru diferă de cel pentru un rol în film?

În film, trebuie să fii performant atunci când se dă motor, nu mai târziu, nu mai devreme. În teatru, poți să mai încerci, să mai trudești.

– Ce așteaptă actorul de la un spectacol?

Așteaptă să-și facă treaba bine și să dea roade pe scenă ce a creat la repetiții. Și mai așteaptă ceva foarte important: să-i bucure pe oamenii care vin la teatru.

– Crezi în premii? Îți dau ele o stare de confort?

Cred în premii, pentru că altă recompensă, practic, în afară de bucuria și aplauzele publicului, nu ai la noi. Atunci când iei un premiu, ai bucuria asta, a recunoașterii, în cazul meu internaționale, ceea ce-i cu atât mai bine.

– Cât de mult te-a ajutat celebritatea pe care ai dobândit-o cu rolul pe care l-ai făcut în premiatul film al lui Cristian Mungiu?

M-a ajutat mult, dar nu în țară. M-a ajutat în străinătate. Adică străinii sunt foarte interesați, recunosc premiul Palme d’Or și caută actori care au jucat în filme premiate. Ei sunt foarte interesați și pentru ei contează această performanță. Pentru români nu contează și nu știu de ce.

Ana MOISE

foto: lauravasiliu.ro