La 33 de ani, după un deceniu de purtat cagulă, căpitanul Iulian Pîntea a trecut într-o altă etapă profesională, și-a „arătat fața” și a preluat conducerea Jandarmeriei Bicaz. Cine îl vede pentru prima oară și știe că a lucrat într-o structură antiteroristă (activitate pentru care îl și ajută fizicul) se așteaptă să dea de un om dur și inflexibil. De fapt, lucrurile nu stau deloc așa și, deși face parte dintr-o familie în care uniformele dețin, cu succes, majoritatea, Iulian Pîntea este un tip jovial, îndrăgostit de copiii lui, fără fixații, fără rigiditate și cu o singură pretenție: să găsească lucrurile acolo unde le-a lăsat.
Născut în Piatra-Neamț, Iulian Pîntea s-a „rupt” de acasă la 14 ani, când a plecat la liceul militar. „Ni se spunea copiii statului, pentru că, de la șosete până la pasta de dinți, totul ne era asigurat de stat. Ca orice băiat de vârsta mea, m-a încântat ideea că scap de sub controlul părinților. Aveam părul mai lunguț, așa l-am purtat întodeauna și, la 10 minute după ce-am intrat pe poarta liceului, m-a luat frizerul în primire. Îmi venea să plâng. Pe urmă m-am obișnuit cu programul strict, de dimineață, până seara, cu regulile, cu pedepsele. M-am maturizat înainte de vreme. Când am ajuns la academie și m-am întâlnit cu colegii care veneau din viața civilă, tineri de 18-19 ani, mă uitam la ei și mă vedeam pe mine la 14 ani. Erau marcați de schimbarea bruscă din viața lor. Academia de poliție a rămas și acum una din cele mai serioase școli din România”.
După 4 ani de „școală serioasă”, timp în care a suprapus facultatea de drept cu pregătirea militară, Iulian Pîntea a ales Jandarmeria Română. Asta după ce-a văzut filmulețele de prezentare și a conchis că, dintre toate specialitățile, asta este cea mai „palpitantă”. La repartiție, a avut noroc, pentru că au fost 55 de locuri și 50 de absolvenți, așa că a optat pentru județul Neamț, deși o vreme și-a dorit să rămână la București, însă nu-i plăcea agitația din Capitală. Inițial, a lucrat ca șef de pluton de pază și protecție instituțională la Roman și, după 4 luni, a fost mutat la Detașamentul mobil Piatra-Neamț. Soția, prahoveancă, pe care a cunoscut-o în timpul liceului, s-a angajat la Arestul Poliției Județene Neamț. În cazul ei, „microbul” a fost în familie, tatăl fiind șef de post, o soră mai mare polițistă, iar cumnatul tot polițist.
„Au existat situații în care mi-a fost frică!”
În cei 10 ani de „acțiuni speciale”, căpitanul Pîntea a avut parte de tot felul de misiuni și recunoaște că a trecut prin momente în care i-a fost frică pentru viața lui. Dar n-a tras niciodată în nimeni. „Însoțeam un executor judecătoresc, care trebuia să scoată un copil din casa tatălui lui, într-un sat de la marginea județului, locuit în majoritate de romi. În câteva minute, s-au adunat oamenii din 3-4 căruțe, rude de-ale bărbatului. Veneau de la câmp, cu furci, cu sape, unii aveau și topoare. A fost prima dată când am pus mâna pe pistol. Am scos executorul, mama, și copilul, prin cordon de jandarmi”.
Iulian Pîntea a avut, de-a lungul carierei, și momente când a regretat că s-a hotărât să se facă militar. Inclusiv atunci când își lăsa casa plină de musafiri, pentru că era chemat la serviciu, și avea sentimentul că este legat de glie și n-are niciun pic de libertate. S-a întâmplat, de asemenea, să ajungă acasă la ora 23 și la 5 dimineața să plece din nou. Dar, până la urmă, și astfel de „întâmplări” au partea lor frumoasă și dau un anumit farmec întregului. Odată cu mutarea la noul loc de muncă, proaspătul șef al Jandarmeriei Bicaz n-are deloc sentimentul că va avea mai mult timp liber. Ba dimpotrivă, mai ales că responsabilitățile sunt mai mari, iar oamenii din subordine mai mulți. Are în schimb certitudini: își va dori ca ziua să aibă mai multe ore, își va petrece primele 3-4 luni studiind hârtii și punând lucrurile la punct, iar peste 5 ani va fi tot la Bicaz. Cât despre calitățile pe care trebuie să le aibă un om ca să urmeze o carieră militară, opiniile lui sunt clare: „Să fie corect, să aibă rezistență la stres pentru că tensiunile sunt mari, iar dacă ajunge șef să fie un bun coordonator și să-și trateze subordonații ca pe niște oameni, nu doar ca pe niște militari”.
Cu doi copii mici acasă, cu programul uneori imprevizibil, plus îndatoririle casnice, lui Iulian Pîntea nu prea-i mai rămâne timp liber. Își amintește cu drag de perioada în care făcea sport – ”De la 7 ani până la 23, am făcut karate și kickboxing, am participat la competiții, am fost medaliat cu aur” -, iar acum, când are ocazia, joacă șah.
„În școală, mi-a plăcut mult matematica și de aici pasiunea pentru șah. În liceu, mi-a plăcut chimia, nu învățam nimic acasă, pentru că prindeam totul de la oră, eram înnebunit după reacții și îi rugam pe cunoscuții care lucrau la uzină să-mi aducă tot felul de substanțe. N-am făcut niciun dezastru, pentru că nu mi-a adus nimeni. Istoria am învățat-o la început de nevoie, că știam că dau examen, apoi a început să-mi placă. Am avut un profesor care nu deschidea manualul, dicta și continua de unde a rămas. La noi nu exista lecția pentru ora următoare, ci toată materia parcursă. Te asculta de oriunde. La admitere la academie, cine avea 10 la sport și la istorie era cel mai bun. Îi auzeam pe alții cum erau felicitați că au reușit la facultate la o concurență de 3-4 pe loc. La noi, au fost 15 pe loc înainte de probele eliminatorii și 12 după”.
„Când s-a născut fetița mea, am fost debusolat”
Căpitanul Pîntea este un tată fericit. Are o fetiță de 6 ani și un băiețel de un an și două luni. Este de principiul că un părinte bun este acela care știe să fie prieten cu copilul lui și nu agreează deloc scenele pe care le vede și pe stradă, și prin magazine: părinți care-și lovesc copiii. Venirea pe lume a Giuliei Maria l-a bulversat. Mai întâi la maternitate, când soția îl încuraja să-și ia fiica în brațe, iar el se temea să n-o rupă în două. Apoi, acasă, când se întreba, pur și simplu, ce caută acolo. „Ideea că soția mea este însărcinată și copilul e foarte bine acolo unde e îmi intrase adânc în cap. Când copilul a început să plângă noaptea și abia prindeam un pic de somn pe la 5-6 dimineața, mi-am dat seama că, totuși, sarcina e o chestiune temporară, iar copilul face parte din viața mea. Acum ne înțelegem bine, dar trebuie să țin cont de toate pretențiile ei. Bineînțeles că știe exact cu ce pantofi se potrivește o rochiță, refuză să se îmbrace dacă nu consideră ea că-i stă bine și în fiecare zi vrea altfel codițele, că doar n-o să aibă freza la fel ca ieri. Are rochițe pentru orice, pentru că a fost prima nepoțică, răsfățată de toți și toată lumea i-a cumpărat rochițe. Are mai multe haine decât am eu și maică-sa la un loc. În fiecare an, scrie scrisori și pentru Moș Nicolae, și pentru Moș Crăciun și desenează pe margine inimioare și brăduți împodobiți. Iar eu le pun deoparte și le păstrez, că-s amintiri prețioase. Crede în ambii moși și aș vrea să dureze cât mai mult povestea asta frumoasă și să n-o strice nimeni. Mai are ea niște nelămuriri când vede mai mulți Moși Crăciun pe stradă, dar îi spun că doar unul este real și, pentru că nu are timp să ajungă pe la toți copiii, are nevoie de ajutoare. Îmi place cum se croiește, are personalitate și spune lucrurile într-un mod foarte direct. Și-mi mai place când ne uităm la documentare împreună și încearcă și ea să citească repede, cât poate un copil de clasa zero. Până acum a vrut să devină patroană de restaurant, dar, de-o vreme, a renunțat la afaceri și spune că se face polițistă ca mami. O să se facă ce-o să vrea ea. Nici eu, nici soția mea – care apropo a făcut liceul pedagogic – nu avem vreo intenție să ne proiectăm dorințele în copii. Le vom da întreaga libertate de a alege”.
După ce-a trecut prin „botezul” profesiei de tată cu Giulia, venirea pe lume a lui Vlad Andrei n-a fost decât o confirmare a faptului că Iulian Pîntea este părinte 100%.
Băiețelul este prea mic acum pentru planuri mari, dar cu siguranță va fi sprijinit de tată, mai ales dacă va dori să practice vreun sport în care părintele lui a performat.
Și, dincolo de „libertatea deplină de a alege”, căpitanul Pîntea își dorește ca ambii săi copii să fie bine organizați, să aibă o ordine a priorităților și să urască minciuna.
„Mi se pare o lipsă de respect. A minți înseamnă să disprețuiești un om și, după părerea mea, este foarte grav”. (Cristina MIRCEA)
