Muzeul vivant Agapia – locul în care iubirea și credința trăiesc de 300 de ani

Unic în peisajul monahal național, Muzeul vivant de la Agapia, inaugurat în anul 2013, este un model de deschidere către public pe care ar trebui să-l abordeze și alte mănăstiri. Ideea de a vedea, pe viu, cum se gospodăresc măicuțele și cum fac broderii manuale, țesături, oale din ceramică și pâinea cea de toate zilele atrage, în fiecare vară, mii de turiști. Iarna, deși închis, muzeul nu este nicidecum părăsit. În fiecare zi, cel puțin o măicuță îi trece pragul, pentru a verifica dacă totul este în regulă și pentru a deretica. În postul Crăciunului, curtea interioară a casei mănăstirești îmbină,neobișnuit, dar armonios, un covor de zăpadă care nu se mai topește, cu florile de toamnă încă vii. Măicuța de serviciu, ca, de altfel, și celelalte cu care am discutat au avut o singură rugăminte: să nu le apară numele în ziar, pentru că, în Postul Crăciunului, aceasta ar fi pentru ele o ispită de care nu au nevoie.

„Agapia este unică dintr-un anumit punct de vedere”, povestește una din măicuțele care, de la Paști până în noiembrie, stă la Muzeul vivant. „Aici sunt trei modalități de viețuire: de obște, de sine și semi-sihastră la Agapia veche, unde am stat și eu 5 ani. La «obște» sunt cele 100 de măicuțe care viețuiesc în chiliile mănăstirii, iar la «sine» sunt peste 100 de case, în care există obști mai mici, conduse de maica bătrână și supuse maicii starețe. Aceste obști nu sunt în totalitate independente, mâncarea, lemnele pentru iarnă, medicamentele și alte trebuințe le sunt asigurate tot de mănăstire. Agapia veche are un statut unic în România, conform legământului făcut la 1938 de Patriarhul Nicodim. Acolo nu are voie să intre nimeni de la apusul soarelui, până la răsărit, pentru a nu strica sfințenia locului. Iar la rândul lui, Muzeul vivant a fost înființat într-un loc potrivit ca să nu strice în niciun fel rânduiala întregului lăcaș”.

Muzeul vivant Agapia – locul în care iubirea și credința trăiesc de 300 de ani — Cuptorul de ars oale

Casa vie, deschisă vizitatorilor, datează de la începutul secolului al XVIII-lea și are două nivele. Cel de bază este construit din piatră masivă, cu ziduri groase de un metru, și adăpostește două chilii de călugări (până în 1803 mănăstirea fiind de călugări și abia după acest an transformându-se în lăcaș pentru maici), un beci și o încăpere în care erau ținute uneltele. Condițiile în care monahii înțelegeau să se nevoiască sunt „vii” și ele: chilia părintelui are o ferestruică, un pat cu pernă din piatră și nu este încălzită. Singura sobă cu cuptor (plita a apărut mult mai târziu), funcțională și astăzi, este în chilia ucenicului, unde se pregătea mâncarea. La capătul spațiului dintre cele două chilii, un fel de hol îngust, se păstrau – și există și acum – crucea, rogojina și pânza neagră pentru înmormântare. Și astăzi, cele mai multe măicuțe obișnuiesc să țină în chiliile lor aceste trei obiecte, în așteptarea ceasului în care vor pleca spre viața veșnică.

Pe o scară interioară, se ajunge la nivelul de sus, care are 4 încăperi, de o parte și de cealaltă a unui hol îmbrăcat cu scoarțe țărănești și împodobit cu fotografiile foștilor viețuitori. În fiecare cameră, vizitatorii pot vedea măicuțele la lucru. Încăperea unde se află războiul, vârtelnițele și trusa de broderie este cea în care locuiește ucenica. În alta, de alături, este bucătăria, cu toată dotarea tradițională, de la covata din lemn pentru făcut aluatul, până la oalele din lut pentru fiert sarmalele.

Pe fațada casei, sunt chilia măicuței care conduce obștea și chilia paraclis, unde preotul vine să slujească Maslul, să sfințească aghiasma și să spovedească bătrânele care nu pot merge la biserică.

De la ștergare și perdele, până la scoarțe și lăicere, totul este lucrat de mână, cu truda viețuitoarelor. Pe timpuri, de altfel, la atelierele mănăstirii se primeau comenzi de la domnișoarele de condiție bună, care se pregăteau de măritiș și voiau să-și facă zestre. În egală măsură, fetele foarte tinere care se călugăreau veneau la mănăstire cu tot cu zestrea personală și tocmai de aceea în mai toate casele monahale se găsesc și astăzi lăzile tradiționale.

„Cine vine vara aici descoperă o altfel de Agapie decât iarna”, spune o altă măicuță. „Prin existența acestui muzeu, le dăm posibilitatea oamenilor să înțeleagă viața călugărească, atât cât pot ei percepe, pentru că de înțeles, în sensul profund, n-o poate face decât cel care o trăiește. Oamenii din ziua de astăzi sunt de părere că viața monahală nu este necesară, spun că n-au nevoie de Dumnezeu și, în general, nu conștientizează importanța faptului că există cineva care se roagă pentru ei. În schimb, am observat că, în ciuda convingerilor lor și a problemelor cu care vin, niciunul nu iese încruntat din muzeul vivant. Toți zâmbesc și au o față luminoasă. Noi credem că este dragoste sinceră. Și pentru acest lucru merită să existe casa deschisă publicului”.

„Copiii fac pâine cu cea mai mare bucurie”

În curtea muzeului, în același ansamblu, se află atelierul de olărie, într-o anexă oarecum modernă, de dată recentă. Roata olarului, în variantă multiplicată, este prinsă într-un banc la care se poate sta comod, iar pe rafturi există atât vase abia făcute, crude (nearse), cât și ceramică veche. Dintotdeauna, măicuțele de la Agapia au făcut cu mâinile lor tot ce le era necesar pentru traiul de zi cu zi. Istoricul atelierului de olărit nu este cunoscut în totalitate. Se știe doar că funcționa din plin în perioada interbelică, iar oalele erau vândute printr-un magazin din Târgu-Neamț, care a fost închis în 1959. Pe peretele atelierului este afișat un scurt istoric, în care se menționează că „Atelierul de olărie a funcționat la Mănăstirea Agapia până în anul 1960. Se constituise sub îndrumarea meșterilor olari din centrele Lespezi (Iași) și Mihăileni (Botoșani) și funcționa în incinta mănăstirii pe amplasamentul actualului Muzeu de artă «N. Grigorescu». Redeschiderea lui, după 53 de ani de inactivitate, s-a făcut cu concursul Muzeului Etnografic al Moldovei și sub îndrumarea meșterului olar Marcel Mocanu din centrul de olărie Braniștea, Galați”.

Atelierul are în incintă un cuptor de ars, care nu este, însă, folosit, pentru că s-a amenajat altul, afară, într-o anexă din nuiele împletite, prevăzută cu o trapă în acoperiș, pentru evacuarea fumului.

În aceeași clădire cu atelierul de olărie, a fost amenajat un atelier de brutărie, cu spații separate pentru copii și adulți. În afară de un aragaz de secol XXI, cu programare electronică, restul dotărilor, inclusiv un cuptor tradițional, încearcă să păstreze atmosfera trecutului. Turiștii pot face pâine, colaci, plăcinte sau cozonaci, sub directa supraveghere a măicuțelor, care, de regulă, se ocupă cu copturile. De altfel, pâinea de Agapia, dar și cozonacul de post sunt vestite, pentru că sunt făcute din grâu cultivat pe terenul mănăstirii și nu conțin niciun fel de ingredient chimic.

„Copiii sunt cei mai fericiți, pentru că ei lucrează cu iubire”, mai spune măicuța. „De aceea, spațiul a fost gândit în așa fel încât să existe două locuri diferite pentru părinți și pentru copii, dar și o cale de comunicare între ele. Sunt de-o duioșie aparte când aleargă dincolo, să arate mamei cum au împletit ei un colăcel”.

În mijlocul grădinii pline de flori, între casa monahală și ateliere, a fost cândva un nuc. Era foarte bătrân și o parte din trunchi, care amenința să se prăbușească, a fost tăiată. Măicuțele l-au împodobit cu oale de lut și cu flori și n-au lăsat pe nimeni să-i scoată rădăcinile din pământul binecuvântat al Agapiei. (Cristina MIRCEA)