La mulți ani, Florin Piersic!

La ceas aniversar, ne aducem aminte cât de fermecător poate fi Florin Piersic. Interviul, realizat în urmă cu patru ani, rămâne valabil fie și pentru simplul motiv că îl arată pe marele Florin Piersic așa cum este el: fermecător, mereu în alertă, cu chef de povestit și cu multe de povestit.

Aducere-aminte, cu drag și… La mulți ani!

florin-piersic2Întîlnire de drag și dragoste cu Florin Piersic

Am petrecut împreună cu marele actor cele mai interesante trei sferturi de oră din cariera mea scriitoricească. L-a (re)găsit pe Florin Piersic cu vreo două ceasuri înainte de spectacolul “Hoinărind printre amintiri”, pe care se pregătea să-l susțină în fața publicului din Piatra Neamț. Îmbrăcat într-o lebărică din blană de oaie, impozant prin statură și statut, Florin Piersic nu s-a dezmințit: în timp ce-și aranja cu dichis părul și buchisea o pudrieră pe care o mînă apropiată scrisese “Gicu. Bronz tare, de vară”, în timp ce trăgea cu sete dintr-un Marlboro Ultralight, a povestit tot ce-a putut, evident toate vrute, că nu face el d-alea nevrute. Un actor mare, o viață bogată și amintiri pe care numai el le poate pune în cuvinte calde, care să ajungă unde trebuie. La public. La inimă. Pentru că, în definitiv, Florin Piersic este un om care-ți merge la inimă.

– Hai să-i dăm drumul, ca să urc pe scenă. E obositor așa cu… (sună telefonul; răspunde) Ești bine? Bravo, scumpule! Uite, noi sîntem în cabină acum că dau un interviu. Ne pregătim pentru spectacol, te sun cînd termin. Bine c-ați ajuns. Foarte bine, să facă treabă ce au de făcut acolo să fie bine. Cu Dan, mai vorbești cu el? O să vorbesc cu el poimîine, să vină să mă ia cu mașina, să mergem împreună acolo. Nu vrei? Spune repede. Mergem direct de la aeroport? Nu stăm acolo decît joi și vineri. Bine, pa. (închide)
Vă rog să mă întrebați orice vreți, că sînt al vostru. (închide telefonul de tot) Nu pot să sufăr să sune telefonul înainte de a… Știu ce am de făcut și sînt puțin emoționat.
– Ce aveți de făcut?
– Multe. (rîde) Eu nu am nimic programat, totul este cum îmi vine. E o întîlnire interactivă între mine și public. Și asta eu văd cum fac. (brusc, își dă seama că sîntem cam mulți în cabină) Uite ce rău stați. Ia de acolo, golește aia de acolo și stai jos. (își aprinde o țigară și trage cu sete din ea)
– Și care e firul?
– Firul nu-i nimic. E viața mea. Viața mea de actor. Scrie dacă vrei. Aaaa, așa e. (arată spre reportofon, parcă mirat de “sculele” din ziua de azi) N-am știut. Dacă merge, e foarte bine. Vreau să spun că sînt la Piatra Neamț și pentru mine lucrul ăsta e un moment de foarte mare plăcere si nostalgie, pentru că eu am fost actor la Piatra Neamț. Așa am început eu, la Piatra Neamț. Am fost repartizat în 1959, deci după ce un an de zile am stat la București, împreună cu Leopoldina Bălănuță, Dumnezeu s-o ierte, cu Cosma Brașoveanu și cu Ghiță Popovici Poenaru. Am fost patru care am avut media 10. Media 10 la sfîrșitul facultății și atunci am fost reținuți la Teatrul Casandra, care și astăzi este teatrul studenților, teatrul Academiei de Teatru și Film și acolo se prezintă toate producțiile. Una din aceste producții era Peer Gynt, de exemplu. Sau Copacii mor în picioare, Vicleniile lui Scapin, și alte spectacole. După un an de zile, nouă ni s-a terminat treaba asta – sau nu, s-au răzgîndit – și, pur și simplu, am fost și noi repartizați ca să fim… cum se cheamă… actori undeva, unde să ne facem stagiul de provincie. Ca să ne facem stagiul de provincie, trebuia să fim undeva. Toți patru am fost repartizați la Piatra Neamț, unde se deschidea Teatrul Tineretului, care era în schele. Cum este și acum. Că astăzi l-am vizitat și nu-mi vine să cred că e din nou în schele după 100 de ani. Or asta am vrut să spun, că iubesc acest teatru, pentru că aici am început să joc. Dar cînd am sosit nu aveam cum să jucăm aici și jucam la Bicaz, la Săvinești, la Bacău, în toate părțile. Numai aici nu jucam. În clipa cînd trebuia să încep să joc și am și început să jucăm piesele pe care le aveam deja în repertoriu încă de la institut, cu promoția următoare, trebuie să spun că în momentul acela a venit Aurel Baranga și cu Chiril Economu. Aurel Baranga era directorul adjunct al Teatrului Național București și, la ordinul lui Zaharia Stancu, Florin Piersic este distribuit în Tragedia Optimistă a lui Vlad Mugur și în Discipolul diavolului al lui Bernard Show. Vlad Mugur am spus? Tragedia Optimistă a lui Vishnevsky, în care eu jucam Alexei, alături de niște actori cum nu pot să vă spun că erau – Marcela Rusu, Toma Dimitriu, Rauțchi, Cozorici, ăștia care veniseră deja de la Craiova. Dar astea-s amănunte pe care le spun ca să le știi, ca să le aveți, pentru că-s legate de Piatra Neamț.
Și eu am fost primul care am plecat din Piatra Neamț. Și-am început să repet acolo. Am debutat cu Tragedia Optimistă-Alexei. După mine, Leopoldina Bălănuță, Brașoveanu, Ghiță Popovici Poenaru, toți am fost angajați la Național, dar eu eram cu un an de zile înainte.
autograf-florin-piersicCînd am plecat de aici am plîns. Stăteam aici, lîngă teatru, pe o stradă lîngă fosta Poștă, la familia Enăchescu. Acolo am locuit eu cîteva luni de zile. M-am dus la București și de atunci nostalgia și emoția mea mare este Teatrul din Piatra Neamț, pentru că știu că aici am făcut primii pași pe scenă. Astăzi, după atîția zeci de ani – sigur, am venit între timp, am făcut filme aici: Columna lui Traian, aici am filmat scene din Mihai Viteazu, scene din Haiducii lui Șapte-Cai, Zestrea domniței Ralu… Tu chiar înregistrezi acum? Deci scrii degeaba. Or asta am vrut să spun, că amintirile mele erau permanente. (trage cu sete din țigară)
 * Columna cu… pupături
Una din cele mai frumoase amintiri, la început, că prima mea scenă de dragoste pe care am făcut-o – nu într-un film, în mai multe filme, dar asta era în Columna – e cînd o doamnă a venit de la București cu fetița ei, Sidonia Manolache o cheamă, e mai tînără ca mine, normal, că era mult mai mică. Și mi-a spus “Știți că fetița mea are 15 ani și aveți o scenă de dragoste cu ea. Să știți că vă iubește foarte tare, dar să n-o sărutați de-adevăratelea, pentru că ea nu știe așa ceva și mi-e frică să nu se prindă prea tare de dvs și să nu sufere”. “N-aveți, doamnă, nici o grijă”, i-am spus, cu toate că la film nu te poți preface. “Dar oricum, n-aveți nici o grijă”. Am filmat scena, i-am povestit lui Mircea Drăgan care rîdea, și, la un moment dat scena în care eu o prind și o tăvălesc prin păduri, pe-aici, pe lîngă Piatra Neamț, unde era filmarea – cînd mă uit la filmarea aceea era toamnă, era exact cum este natura acuma -, am luat-o la pupat. Trebuie să vă mărturisesc că nici o femeie pînă atunci nu se pupa așa de bine cum se pupa fata asta de 15 ani. Deci avea o tehnică de m-a înnebunit. Mi-a venit să și rîd că după-aceea am rămas prieten cu ea și-am vorbit mereu. Asta așa ca să vă povestesc și o întîmplare mai amuzantă.
Între timp, normal, am jucat la Teatrul Național roluri extraordinare. Părintele meu spiritual și artistic a fost Alexandru Finți, pe care-l regret toată viața pentru că el mi-a dat roluri ca Idiotul, adică Lev Mîșkin, el mi-a dat rolul lui Lennie din Oameni și Șoareci, spectacol care pînă astăzi întreține topul spectacolelor. L-am jucat de 1.270 de ori. Gîndiți-vă, de 1.270 de ori!
– Paranteză (ajutătoare): în urmă cu doi ani de zile ai promis că vei recupera înregistrarea din arhiva TVR.
– Da, o am, Oameni și Șoareci. Nu mai spun rolurile din Mașina de scris, Ascultă-ți inima, Săptămîna Patimilor. Am jucat foarte, foarte multe spectacole și toate aceste spectacole erau, ca să spun așa, în cîrca mea. De multe ori, filmînd chiar aici la Piatra Neamț, actorii străini întrebau “De ce nu-și aduce Florin Piersic prietena sau iubita de la București, de ce se duce la București cu trenul și se întoarce la filmări?”. Și le-au spus “Da’ nu e vorba de iubită, ci pur și simplu el se duce că are spectacol la Teatrul Național”. “Cum adică, el se duce și filmează și și joacă la teatru? La noi nu există așa ceva”. Și-au spus “Da”. Cînd au venit la București și m-au văzut în Oameni și Șoareci au spus că nu-i adevărat că el filma aici și fugea la București să joace la Teatrul Național. Între timp, lucrurile s-au împlinit ca să zic așa. Am avut mari satisfacții, am început să fac filme – vorbesc după venirea mea aici la Piatra Neamț. Am făcut multe filme, care să tot fie în număr de 42, dar roluri principale n-am jucat decît în 36. Însă sînt cumva… nu mîndru de ele, dar ele m-au marcat. Roluri ca Pintea din Pintea Viteazul, colonelul Luncan din Parașutiștii,  Haiducii din filmele cu haiducii lui Șapte-Cai, Zestrea domniței Ralu, Săptămîna nebunilor. Numai Mărgelatu n-am filmat aici, ci le-am filmat pe toate lîngă Brașov.
* “Cum, tu ești actor?!”
Și-acum despre recitalul ăsta, pe care n-aș putea să-l numesc chiar recital. Mi-ar fi plăcut foarte tare să nu se cheme recital. Pentru că nici nu seamănă a recital. De fapt el este un fel de mărturisire pe care o fac eu publicului, cum am ajuns eu, actorul Florin Piersic, actorul care astăzi are 40 de ani. De cînd a împlinit 35. Și nu-mi vine să cred că la vîrsta asta încă mă întîlnesc cu publicul care mă ascultă, care știe cu cine vorbește, pentru că bănuiesc că toți m-au văzut.
Nu ca cel din tren care mi-a spus “În viața mea nu v-am văzut nicăieri”. “Nu te-am văzut”. Era colegul meu de liceu. Am povestit la televizor asta. Și care, de la Cluj pînă la Vatra Dornei, fericit că mă întîlnește și spunînd că este inginer silvic și că în viața lui n-a deschis un televizor, și că nu s-a uitat și că din liceu, de cînd am terminat, nu m-a văzut niciodată și m-a-ntrebat ce profesie am. Eu am rămas tîmpit în tren cînd el m-a întrebat ce profesie am. Zic “Bă, voi sînteți nebuni la cap?!” |ia din compartiment se uitau la mine, se uitau la ăsta cum spunea “Nu știu nimic, ești actor?”. Și zic “Da”. “Cum adică, dai și-autografe?”, c-a văzut c-a venit controlul din tren să-mi ceară autograf. Zic “Da, mă, dau și autografe”. Și-uite-așa m-a ținut pînă la Vatra Dornei. Și la Vatra Dornei, cînd a coborît, după ce i-am povestit cu cine sînt însurat, cîți copii am, cum împing vagoane, cine au fost nevestele mele, iubitele mele – i-am spus tot, am făcut clăbuci la gură că-mi aduc aminte că în tren, lîngă mine era un domn. Și l-am întrebat “Dumneata, ce-i cu dumneata?”. Și zice: “Eu sînt șef de gară aici, la Copșa Mică, da’ o dau dracului de gară, că eu nu am ocazia oricînd să stau de vorbă cu Florin Piersic și-am rămas în tren ca să vă aud povestind”. Eu care, vă dați seama, că vorbesc mult. Și mult din cauză că am ce spune. De-asta îi urăsc – îi urăsc vorba vine – pe cei care vin și spun “Da, dar el vorbește mult”. Și le zic “Dar am ce spune măi, tîmpiților, că n-o să stau ca boul să mă uit cînd vine cineva să mă întrebe”.
Deci spectacolul ăsta e un fel de interactiv cu publicul. O discuție, o șuetă cu ei în care eu povestesc, cînt, recit, spun un monolog, spun un alt monolog, spun o poezie care-mi place, depinde de cum îmi vine. Totul depinde de public. El e judecătorul meu. Eu îl simt, pentru că de aia sînt actor și nu sînt higher.
Sînt actor pentru că, dacă nu v-ați prins, am spus asta – nu știu unde, la Tîrgoviște, nu, la București cînd am făcut prima dată recitalul ăsta -, am spus “Dacă nu v-ați prins că-s talentat pînă astăzi, bună ziua, nu mă mai interesează, înseamnă că nu sînteți normali”. Oamenii au aplaudat de bucurie că le-am spus că nu-s normali.
 * Mîndrul Dragăi
– Ați spus că ați fost astăzi la teatru. Cum ați regăsit orașul după atîția ani?
– Eu n-am fost la teatru astăzi, am fost aseară. Aseară am fost la teatru ca să-l văd. Am văzut că-i în construcție. Foarte frumos arată orașul. Cel puțin în centru, mi-aduc aminte, Pietricica se cheamă aici sus, nu? La Pietricica, bineînțeles, că m-am uitat și pe acolo așa. N-am ajuns sus, că n-am avut cu ce, dar e o bucurie mare pentru mine ca să mă întorc din nou și din nou la Piatra Neamț. Chiar astăzi am vorbit cu una din partenerele mele, pe care le ador și care este Draga Olteanu Matei. Și care dacă n-ar fi fost răcită – că i-am spus “Ești răcită sau crăcită?” și mi-a zis că-i doar răcită – hmmmm… a spus că nu poate veni și regretă foarte tare. Și chiar mi-a povestit o chestie foarte drăguță, că zilele trecute la festivalul de film de comedie de la Cluj a fost prezentată de unu’ care nu se mai termina și lumea a început să aplaude, adică “Taci, băi, din gură” și atunci a venit Draga și a spus: “Văzîndu-vă pe dvs, ascultîndu-vă pe dvs și văzîndu-vă, mi s-a făcut un dor de Florin Piersic de nu-i adevărat”. Pentru că ne leagă amintiri extraordinare…
– Mai ales că sînteți și constelari acuma pe aleea celebrităților…
– Cum adică? A, da, da! Bineînțeles, dar nu-i vorba numai de… Da, a primit și ea steaua. Ori, asta am vrut să vă spun, că de Draga Olteanu mă leagă amintiri grozave. Sute de spectacole pe care le-am făcut împreună – Gaițele, Coana Chirița, musicalul scris de Tudor Mușatescu după Alecsandri, în care ea juca Chirița, eu jucam Leonaș și încă cinci personaje. Și i-am spus… (se oprește brusc) Niciodată nu… (nu pricep care-i baiul) Am băut cafea și uite că eu, care nu scuip niciodată (haida, de, dar Mărgelatu?!), că am colegi care, cînd  vorbești cu ei, trebuie să te ștergi cu ăsta pe obraz că te scuipă-n ochi… Vreau să vă spun că și-a adus aminte cum eu am fost îmbrățișat de către Elvira Popescu, artista care nu mai este demult și care atunci a venit la spectacolul nostru și Leny Caler au venit și m-au îmbrățișat și-au spus “Bă, ce drăguț ești, cum joci, cum faci personajele astea”. Mi-a adus aminte Draga astăzi. Și i-am spus că, chiar în sala care se numește Elvira Popescu acuma la Paris, acolo a văzut Beligan Străini în noapte și-a luat piesa cu Alain Delon, care debuta la 70 de ani, și a adus piesa, a tradus-o și mi-a dat-o mie. Și i-am spus: “Maestre, joc!”
Și, ca să vedeți că nimic în viața mea nu a fost întîmplător, toate s-au legat cumva una de alta, adică o întîmplare de cealaltă întîmplare. Ori asta am vrut să vă spun, că mi-e foarte drag de ea. Pentru că ea a fost, spre deosebire de alți colegi de-ai mei care m-au botezat în fel și chip – de exemplu, aveam un operator care-mi spunea, și n-am înțeles niciodată dar tot mă gîndesc, îmi spunea “Steag”, probabil că țineam steagul sus sau reprezentam ceva pentru el. Jean Constantin îmi spunea “Florin Compot”. Draga mi-a dat o poreclă foarte frumoasă, încă din institut cînd am jucat cu ea, ea juca Veta și eu jucam Chiriac în “Noaptea furtunoasă” a lui Caragiale, și atunci mi-a spus “Mîndrule”. Și de atunci așa îmi spune, eu nu trebuie să mă prezint sau ea nu-mi spune niciodată Florin Piersic, spune “Mîndrul mi-a fost mie prieten, coleg” . Și cu atît mai tare subliniez faptul că ea a avut o singură mare iubire artistică în viața ei, pe Amza Pellea. L-a iubit pe Amza extraordinar și știu asta. I-a legat o prietenie nemaipomenită, dar culmea este că eu, la rîndul meu, am fost cel mai apropiat de Amza. De asta Oana Pellea, fata lui Amza, nu-mi spune Florin, îmi spune Tata Doi, din cauză că eu sînt legat de ea și m-am ocupat de ea tot timpul după ce Amza a plecat într-o stea.
Astă-seară, deci, sînt la această, cum să spun, întîlnire de dragoste aș numi-o, așa ar trebui intitulată, cu publicul care, după cum îl simt eu, în felul ăsta mă și prezint în fața lui, adică mă ghidez după cum îl simt. E bine așa cum am spus. Și altceva n-am ce să-ți spun, Dănuța, decît că să-ți dea Dumnezeu ce știu eu și eu știu destule și ce-i mai bine. Întreabă-mă ceva ca să mă duc pe scenă să văd ce-i cu ăștia.
Mă întîlnesc cu mulți care-mi spun “Stați un pic domnu’ Piersic”. În tren, pe stradă sau nuș’ ce, și-mi scot o fotografie și-mi zic “Cine-i aici?”. Zic: “Eu”. “Da’ ce tînăr eram, și ce frumușel eram”. “Și aicea?”, zice. “Aicea sînt eu, eram în armata lui Mihai Viteazu. Întîmplător eu jucam pe un turc acolo, eram printre figuranții turci”. Că eram sute, sute, sute, mii de figuranți lîngă Sibiu. Toți plecau la restaurant după filmare, numai eu rămîneam cu ei și mă fotografiam cu fiecare sau în grupuri și ei păstrează poza pînă azi. Toate pozele sînt belite, sînt ușchite, sînt așa, dar ei umblă cu poza-n buzunar, și zic “Aici eram cu Florin cînd aveam vîrstă tînără și eram cam drăguț așa”.
– Și cu Medeea, cu “Străini în noapte” cînd…?
– Cu “Străini în noapte”  noi am fost aici o dată. Nu, nu, nu, nu. Am fost cu Emilia, numai că din motive… tehnice, zic eu, pentru că sînt blînd, mi-au schimbat-o pe Medeea. Adică domnul Beligan a hotărît s-o schimbe, nu s-a mai ocupat de piesă pentru că spunea “Nu pot să o iau iar de la început. Tu, Florin, dacă vrei să iei piesă… Noi o jucasem deja de 140-150 de ori și atunci am distribuit-o eu pe Medeea. M-am gîndit, cunoscînd-o, că ar putea să facă rolul. Am ghicit-o, am lucrat cu ea și la intenții, și la text, și la mișcare nu mai spun. Și într-o lună și ceva a învățat textul. Ne-am prezentat și am avut premiera la sala Palatului Copiilor din București, unde Beligan, la sfîrșitul spectacolului, s-a ridicat și-a spus: “Lui Florin Piersic trebuie să-i mulțumesc că a făcut această nouă distribuție și că piesa a fost primită atît de bine”. Și de atunci o jucăm. Dovada cea mai bună că zilele trecute am jucat-o pentru a 70-a oară și, între timp am fost la Chișinău, la Londra, și la Montreal, Toronto, Quebec în Canada, unde ne-au mărturisit cei care au organizat, soț și soție, că “De zece ani n-am avut o cerere de bilete așa de mare”. Au cerut aprobarea Poliției ca să poată să intre publicul în picioare sau pe scaune. Ceea ce-i un compliment pentru un actor, nu? Și am avut un succes extraordinar.
Curînd, foarte curînd, o să jucăm spectacolul la Bruxelles, în Belgia. Bruxelles e în Belgia, nu? Sîntem invitați de Excelența Sa ambasadorul de acolo. Noi continuăm spectacolul și știu că mai am spectacole la București, vreo două, trei, la Palatul Copiilor, unul din ele e și deja vîndut, ăla din 15, avem pe 14 la Ploiești, am jucat la Pitești zilele trecute, jucăm la Constanța, jucăm la Făgăraș și la Brașov…
– Și într-o zi și la Piatra Neamț. Întrebarea mea era alta, apropo de destin și de prietenia cu mama ei (a Medeei), că vă aranja fața frumos și părul și ce era în filme.
– Da’ n-avea ce să-mi aranjeze așa grozav. În orice caz, ea a fost machioza mea și Marinescu, Puiu, tatăl ei, uite-așa ne-am cunoscut noi. A fost operatorul meu la Pintea și la alte filme. Eu, tu și Ovidiu și așa mai departe. Într-o zi m-a chemat acasă la el, la București, și-așa ne-am cunoscut mai bine. Atunci am ținut-o în brațe pe Medeea. N-am știut că o să treacă vremea, că o să îmbătrînească și ea, îmbătrînească, mult spus, că o să se maturizeze și că o să ajungă și ea artistă, să joace cu mine chiar în piesa asta care se numește Străini în noapte. Ca să vedeți cum se schimbă viața asta. Și cam asta vroiam să spun în legătură cu Puiu Marinescu, cu care am făcut filme și care e un băiat extraordinar și care a făcut aceste trei fete. Că sînt trei, Medeea și mai sînt două, una poartă numele surorii mele Lucica, care s-a înecat în Prut, și cealaltă numele mamei mele, Vera. Așa de tare s-au împrietenit cu familia noastră și așa de impresionați erau de ceea ce se petrece cu mine. Aceste trei fete sînt de fapt finele mele, eu le-am botezat. Mai mult ce să vă spun? Aș boteza-o și acuma, da’ nu… nu îndrăznesc.
– Ce reprezintă brățările? (și mă uit insistent la firul roșu și bucata de piele neagră cu catarame laminate; mi se pare curios că Florin Piersic are talismane)
– Brățările? Asta e o brățară pe care am primit-o cadou de la Claudia Cardinale, cînd a venit la Cluj, la TIFF. A venit atunci ca să primească premiul pentru întreaga carieră și era foarte emoționată. Și mie mi-au dat premiu, pentru activitate. Ea a fost extraordinar de drăguță și prietenoasă și mi-a dat brățara asta. Iar firul roșu este de la Ierusalim, de la Mormîntul sfînt. Îl port de mult, s-a și rupt de cîteva ori, l-am mai dat și la cei dragi. Nimeni nu m-a întrebat niciodată de ele sau de cruciulița de la gît. (rîde din nou)
Copii, cam asta am avut să vă spun. Vedeți că-mi merge gura. Am speranța că venim și cu Medeea aici, dar asta anul viitor. Mai înregistrează? Aș vrea să mai spui în acest interviu, dacă se poate să spui, că unul dintre prietenii mei foarte buni… adică doi prieteni. Una este directoarea Carmen Muraru de la Dinasty, care mi-a făcut costumele pentru recital, mi-a făcut costumele pentru “Străini în noapte”. Iar celălalt este un prieten excepțional care întotdeauna față de mine s-a purtat nemaipomenit și e directorul general de la Cribernet, Cristian Berbece. Mi-ar place să notezi asta. Te pup și-ți scriu o scrisoare. (și purcede la scris autograful) Mi-a spus azi Draga o replică grozavă: “Eu locuiesc la Piatra Neamț pentru că e orașul sănătății mele”.

alegeri locale psd

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.