Colindătorii cu lanțuri la picioare

„Nu ești înfrânt atunci când sângerezi
Și nici când ochii-n lacrimi ți-s,
Adevăratele înfrângeri
Sunt renunțările la vis” – Radu Gyr

Pe malul drept al Bistriței, în satul nemțean Agârcia din comuna Alexandru cel Bun, tronează, mândră în soare, o frumoasă troiță din lemn, împodobită cu ghirlande de brad, flori și… versuri scrise în închisoare de poeții neamului. „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane” de Radu Gyr, pentru care poezie, autorul a fost încarcerat de comuniști și condamnat la moarte. Și, pentru ca pedeapsa să fie exemplară, fiica poetului a fost exmatriculată din toate facultățile, de soția scânteistului Brucan, Alexandra Sidorovici, profetul de la Dămăroaia, ăl de prezicea un viitor nu prea luminos și care, culmea, s-a cam adeverit. România e tot bătută de soartă, rău de tot. Trăim într-o lume orwelliană, unde toți suntem egali, dar unii sunt binișor mai egali decât alții.

Deținutul politic nemțean Grigore Caraza, care i-a cunoscut foarte bine pe torționarii dejiști și paukeriști, și-a riscat viața memorând și transmițând mii de versuri compuse după gratii de pușcăriașii cu talent. O poezie de Radu Gyr, învățată în temniță, a recitat-o în fața studenților Univ. „Al. I. Cuza” din Iași, când și-a lansat memoriile „Aiud însângerat”:

Colind ceresc

de Radu Gyr

„Corul și-a deschis soborul

– Lerui, Doamne Ler

Au pornit cu plugușorul

Îngerii prin cer

Merg cu pluguri de oglindă

Și de giuvaier,

Toți luceferii colindă

– Lerui, Doamne Ler

Vântul suflă cu lumină

– Lerui, Doamne Ler

În buhai de lună plină

Legănat în ger

Pentru heruvimi cu glugă

Albă de oier

Sub ferești colinde-ndrugă,

– Lerui, Doamne Ler

N-au venit cu grâu la poartă

Ci au rupt din ger

Stele mari ca să le-mpartă

– Lerui, Doamne Ler

Și-n Florar de roade grele,

– Lerui, Doamne Ler

Va fi câmpul cer de stele

Tolănit sub cer…

Numai tu aștepți în tindă,

– Lerui, Doamne Ler

Suflete ce n-ai colindă

Și nu știi Prier

Nici un cântec alb nu vine

Fâlfâind mister,

Cu o stea și pentru tine,

– Lerui, Doamne Ler

Grigore Caraza ar fi împlinit 87 de ani pe 1 februarie anul acesta.

* Colindele suferinței

S-a înrădăcinat obiceiul ca, de marile sărbători creștine și la momentele de bucurie personală, gândul și fapta bună să ni se îndrepte și spre cei bolnavi și loviți de soartă. Au fost, însă, și vremuri grele, când „crema” generației interbelice a înfundat temnițele comuniste și niciun gând bun, nicio faptă creștină nu răzbătea până la Pitești, Aiud sau Poarta Albă. Din dorul aprig de casă, familie, mângâiere și sărbători, s-au născut atunci, în captivitate, după gratii, colindele suferinței, adevărate opere de artă.

Literatura detenției – pe motive politice – nu este integral valoroasă, decât prin dimensiunea sa de document al unei epoci barbare, dar conține în sine și nestemate ale spiritului românesc. „Literatura din închisori este un fenomen unic în istoria culturii noastre”, preciza, recent, un exeget în problemă, Claudiu Târziu. Mai ales poezia a fost leac pentru toate suferințele, îmbărbătoare la ceas de frică și dătătoare de speranță în multe momente de cumpănă. Poezia, colinda a salvat minți de la rătăcire. Poezia a păstrat vieți întregi. Citiți „Colindul robului” de Valeriu Gafencu:

„Pe malul Trotușului

Cântă robii Domnului

Înjugați cu jugul lui

Dar căutarea lor e mută,

Că-i din suferință smulsă,

Și-i cu rugăciuni crescută.

În inima robului

Domnu-și face ieslea Lui

În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă

Peste ieslea lui cea nouă

Și din flori picură rouă.

Stă un copilaș în zare

Și privește cu mirare

O fereastră de-nchisoare

Lângă micul copilaș

S-a oprit un îngeraș

Ce-i șoptește drăgălaș:

Azi Crăciunul s-a mutat

Din palat la închisoare

Unde-i Domnu-ntemnițat;

Și copilul cel din zare

A venit la închisoare

Să trăiască Praznic mare”.

Piatra Neamț, Galata – Iași, Bacău, Văcărești, Jilava – București, Aiud, Tg. Ocna, Constanța… închisori comuniste în care au fost exterminați vârfurile neamului românesc. Temnițe în care au zăcut deținuți politici, cu pedepse chiar de peste 23 de ani. Un exemplu arhicunoscut, erou național Grigore Caraza, din Poiana Teiului – Neamț. (v. Cartea „Aiud însângerat”, Ed. Conta, 2010)

Să nu-i uităm niciodată pe eroii noștri care s-au jertfit pentru Țară, Neam și Credință. E necesar să păstrăm memoria vie a ceea ce ni s-a întâmplat, iar poezia o face cel mai bine. În versurile acelea, mustind de tristețe și suspin, se vede mai bine chipul lui Hristos din om. E timpul când, din adâncul uitării nerecunoscătoare, se aude glasul colindătorilor cu lanțuri la picioare. Iată câteva versuri scrise în închisorile stalinismului dezlănțuit din România:

„La geamul fulguit, în zori,

Trimis-au dorul meu să-ți bată:

-Primiți, primiți colindători?

Iar tu de geam apropiată,

Asculți cântarea minunată,

Plângându-mi viața mea legată

Și anii scurși prin închisori”.

(La geamul fulguit, de Sergiu Grossu)

* O serată de colinde

1968 a fost anul cel mai „puternic” a lui Ceaușescu. În vara acelui an, Cel mai iubit fiu al poporului român a acuzat, în termeni duri, intervenția sovieticilor în Cehoslovacia. N-a fost de acord cu invazia trupelor lui Brejnev în frumosul oraș Praga. Românii l-au aplaudat, au intrat în PCR, buluc, chiorăște. În anul de grație de care vorbim, Tovarășul era locomotiva care trăgea partidul unic după el. Numai că o minune nu ține prea multe zile. În seara de Moș Ajun, 24 decembrie ’68, studenții din Capitală, bine dispuși, și-au amintit de Nașterea Domnului, în consecință, au dat-o pe colinde. Mai multe sute de studenți – între 800 și 2.000, după diverse estimări – profitând de faptul că respectiva seară era considerată un fel de „sărbătoare folclorică națională”, au dat-o pe glume și bășcălie. Au început să colinde prin căminele studențești, purtând cu ei un brad de Crăciun și lumânări aprinse. Au defilat prin centrul orașului București (Grozăvești – Facultatea de Drept – Piața Universității – Bd. N. Bălcescu – Bd. Magheru – Piața Romană). Peste tot au fost aplaudați și încurajați. Evident, demonstrația studențească i-a deranjat pe cei „de sus”, pentru că s-a strigat și „Jos Ceaușescu!”. Așa ceva nu se putea! Câțiva studenți mai „aprinși”, inclusiv Ana Șincai din anul III, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, au fost arestați. Au dispărut din amfiteatru. Pentru derapajul studenților din seara de Moș Ajun, au fost criticați mulți tovarăși cu funcții înalte, inclusiv Ion Iliescu, ministrul tineretului și prim-secretar al UTC, precum și alți oficiali. Motivul? Lipsa de vigilență. Știm asta din cartea cercetătorului Vasile Cristian, ”Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu” (Ed. Humanitas, București, 2014).

Se înțelege că despre zurbalâcul studenților de Moș Ajun a aflat și secretarul general al partidului, tov. N. Ceaușescu. I-a chemat în grabă la ordin, la Comitetul Executiv al CC al PCR, pe toți factorii de răspundere și au fost criticați dur. Au fost beșteliți secretarul CC al PCR, Vasile Patilineț, primarul Municipiului București, Dumitru Popa, responsabilii Secției de Propagandă ș.a.

La 30 decembrie ’68, Leonte Răuțu și Paul Niculescu-Mizil au condus, și ei, o ședință de analiză pe marginea demonstrației studențești din seara lui Moș Ajun. Concluzia lor? Studenții au colindat căminele și au ieșit în stradă din cauza carențelor care există în activitatea educativă din România. Au urmat demiteri, sancțiuni dure, promovarea unor tovarăși dotați cu vigilență revoluționară, la purtător. Degeaba! În decembrie ’89, românii au ieșit în stradă în fața tancurilor. O studentă din București cu o floare în mână a strigat soldaților de pe tanketă: „Vrem un Crăciun liber!”. Și l-au avut, prin sacrificii și vieți pierdute.

Prof. Dumitru RUSU