Tradiții și obiceiuri la început de Făurar

«Făurar e cea mai scurtă lună a anului, motiv pentru care aromânii îi spun șcurtul. Și asta se întâmplă pentru că i-a împrumutat fratelui său, ”Martie”, câteva zile, iar acesta nu mai vrea să i le dea înapoi. Se spune că sunt zilele cele mai friguroase și că fratele mai mare le ține ascunse, ca să poată strica cu ele florile lui ”April”.

Poporul zice că luna lui februarie este: ferică și desferică. Poate că unde în luna lui februarie începe a se desfunda pământul. Și februarie nu lasă să se facă una ca asta deodată. Căci știut este că în februarie noaptea îngheață și ziua se dezgheață și așa, treptat, merge de la înghețul cel mare din decembrie și ianuarie la căldura lui marta și aprilie. Aceasta când merg lucrurile pe calea lor firească. Câteodată, februarie își dă și el arama pe față; vrea să arate că și el este lună de iarnă. Atunci, țin-te pânză, să nu te rupi! unde îmi întoarce cojoaca pe dos, și unde ne trimite câte un pui de viscol, de zloată, de te crezi la gerul Bobotezei, ori în mijlocul iernii!»

* Tradiții în ziua Sfântului Haralambie

Una dintre marile prăznuiri creștine în luna februarie este ziua Sfântului Mucenic Haralambie, serbată pe data de 7. Conform datelor istorice, Sfântul Mucenic Haralambie ar fi trăit în secolele I, II, III d.H. Starețul a reușit să trăiască în trei secole, căci, în anul 202 d.H., tradiția creștină afirmă că ar fi împlinit 113 ani.

Sfântul Haralambie este cel mai bătrân mucenic dintre cei prăznuiți de creștini. A fost episcop al cetății Magnezia din Asia Mică. Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211 d.H.), când a fost declanșată o nouă perioadă de prigonire a creștinilor, el a fost arestat, din ordinul proconsulului Lucian al Magneziei. Mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la zeii păgâni, Sfântul Mucenic Haralambie a fost martirizat în anul 202.

Date fiind ororile produse de bolile contagioase, oamenii de altădată erau speriați de ciumă. Ei vedeau boala luând chipul unei ”urâciune de babă”, numită uneori Mama Mușa.

Potrivit unei legende, baba în miniatură ar fi fost băgată într-o nucă, Sfântul Mucenic Haralambie purtând tot timpul această nucă în sân. Uneori, sfântul îi dădea drumul, pentru a mânca rădăcini, ghindă sau pădure tânără, iar când vedea că răutate în lume e prea multă, o mai scăpa și printre oameni.

Oamenii au avut diverse forme de a se apăra de ciumă, pe parcursul veacurilor: organizau ospețe copioase în mijlocul drumului, crezând că ciuma se va sătura și va pleca. Confecționau o așa-numită ”cămașă a ciumei”; aceasta se făcea într-o singură noapte, de nouă babe, și dintr-un singur caier de cânepă, cu care se îmbrăca bolnavul.

”Cămașa Ciumei” era o tradiție cu specific zonal. Astfel, în unele zone, aceasta era cusută într-o singură noapte de nouă femei iertate. Apoi era agățată într-un copac din hotarul satului, înainte de răsăritul soarelui.

În alte locuri, Cămașa Ciumei era folosită la îmbrăcarea unei păpuși, făcută din paie, în timp ce-n alte părți prin gura veșmântului trebuiau să treacă toți oamenii din comunitate, pentru a fi feriți de boală.

Și, ca să fie siguri că Ciuma nu va intra în satul lor, țăranii îi înconjurau hotarul cu o brazdă făcută de un plug tras de doi boi negri, închizând astfel comunitatea într-un cerc protector.

Astăzi, ciuma a dispărut de la noi, însă oamenii continuă să țină sărbătoarea, pentru ca Haralamb să-i apere de alte boli grele, la fel de înspăimântătoare. De aceea, sărbătoarea este ținută cu sfințenie în mai toată țara. În unele zone din țară, de ziua celui care ține ciuma în lanț, oamenii duceau în această zi la biserică, mălai, grăunțe și sare. După ce erau binecuvântate de preot, le dădeau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Păstrau însă o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora.

Prin alte părți, se dădeau de pomană colivă, covrigi, lumânări pentru paza vieții și a gospodăriei.

În ziua pomenirii Sfântului Haralambie, se face pomană pentru cei care n-au murit de moarte bună.

Cu coliva sfințită la biserică se ung pomii pe tulpini, ca să nu se usuce în timpul verii. Tot în această zi, există tradiția stropirii cu agheasmă a grădinilor și a viilor. Se spunea din bătrâni că, dacă în ziua de Sfântului Haralambie plouă, va mai ploua încă 40 de zile.

* Legenda lui Haralamb

Într-o legendă culeasă din județul Tecuci, Sfântul Haralambie, care fusese inițial cioban, a învățat de la un doctor lecuirea tuturor felurilor de boli și tămăduitul oamenilor fără plată, iar lumea l-a făcut sfânt. Ivindu-se însă într-un rând Ciuma, oamenii au început să moară cu droaia și, în puțină vreme, a rămas singur, singurel. Dumnezeu i-a dat atunci Sfântului Haralambie Ciuma în seamă. De atunci, el ține ”Ciumele de păr, ca să nu-și mai facă de cap, cum și-au făcut cu ai lui. Câteodată le scapă și atunci Ciumele se reped în lume ca lupii între oi. Deosebirea este numai că lupul omoară cât omoară și se duce, în vreme ce Ciuma ia de-a rândul, și pe bun și pe rău, până bagă Sfântul Haralambie de seamă, și o strânge din nou din lume, înhățând-o de păr”.

* Sfaturi din bătrâni pentru luna lui Făurar

”Cerne bucatele de sămânță. Cară și împrăștie gunoi, ca, pe când se dezgheață, zama lui să intre în pământ. Când timpul e frumos, poți începe aratul. De n-ai făcut în ianuarie, adună acum neaua în jurul pomilor. Curățește livezile de mușinoaie, pietri și mărăcini și, pe unde locul e pleș, seamănă iarba. Lasă berbecii la oile ce vrei să fete în iulie și le păzește să nu bea apă de pe neauă, căci cele de a făta pierd mielul, iar celor fătate li se strică laptele. Taie mlădițe de altoit din partea despre miazăzi a pomilor, le împlântă în nisip ori în pământ umed până la folosință. Sfârșește curățirea pomilor de omide și, când timpul e frumos, poți sădi pomi. Curățește altoii mai tineri de crengile netrebnice, ca să crească frumoși. Fă resadniță și seamănă țeler, ceapă, sălată, călărabe, castraveți și altele, pe cari le vei apăra prin un acoperemânt în contra gerului.”

* Îndrumar creștin la vremuri anevioase – Cauzele suferințelor
România se situează pe locul al 7-lea ca mortalitate prin bolile respiratorii în UE și pe locul al 5-lea ca mortalitate prin cancerul bronho-pulmonar. (Eurostat 2014)
Suferințele pulmonare au făcut și fac obiectul de studiu și pentru terapeuții neconvenționali, pentru cei care vindecă prin puterea credinței. Amintim aici de Valeriu Popa, care susținea că: ”Majoritatea oamenilor privesc boala ca pe un ghinion în viața lor, o nedreptate, mai ales dacă este vorba de o maladie ereditară sau e luată de la cineva. Orice boală sau accident apărut în viața ta a fost provocat de tine. Boala este, pur și simplu, un semnal al corpului tău. Cine de nimeni nu este iubit și pe nimeni nu iubește foarte ușor se pierde în valurile ispitelor. Cei mai mulți dintre oamenii nenorociți și dintre făcătorii de rele sunt jertfe ale unei copilării triste, în care au fost lipsiți de iubire și de purtarea de grije. Aceștia nu au ajuns să iubească pe nimeni.
Afecțiunile pulmonare apar datorită stărilor de jale reprimată, necazuri, supărări, frica de a simți plăcerea și bucuriile vieții. Tuberculoza arată că, într-o viață anterioară, persoana respectivă a trăit numai pentru valorile materiale. Gândirea răului despre lumea înconjurătoare. Tuberculoza, pneumonia și bronșita se datorează unor supărări de lungă durată.”
Iar S.N. Lazarev, vindecător de origine rusă, consideră că: ”Atunci când nu iubim lumea înconjurătoare, au de suferit plămânii. Nemulțumirea față de lumea înconjurătoare, față de propria soartă, permanenta inacceptare interioară a situației generează cele mai profunde supărări, care, cel mai adesea, sfârșesc cu un cancer la plămâni. Cu puțin noroc, omul se alege doar cu o tuberculoză sau cu bronșite și pneumonii permanente. În realitate, cancerul pulmonar este o formă de protest, de neacceptare a lumii înconjurătoare, dar este și cea mai proastă variantă de luptă. Nu exterioară, ci lăuntrică. Și, cu cât mai mult se supără cineva și condamnă, în adâncul sufletului său, lumea înconjurătoare, cu atât mai puternic este paralizată apărarea lui din afară.
Vorbind la modul general, cancerul este boala întristării. Deprimarea, nemulțumirea față de sine și de soartă echivalează, aproape în toate cazurile, cu apariția bolilor canceroase”.