Aduceri-aminte: Seceta din ’46-’47 și drama familiilor din Neamț

Mulți copii au fost dați de la sânul familiei, pentru a nu muri de foame. Unii nu s-au mai întors acasă niciodată.

Născut în 1944, într-o familie cu 6 copii, Mihai Apopei, de loc din Bicaz, a trăit la o vârstă fragedă seceta cumplită din ’46-’47, episod dramatic care a însemnat foamete, suferință și chiar moarte. Au trecut 70 de ani de atunci, dar cei care au prins acele vremuri nu uită nici azi și rememorează foametea din ’46 ca termen de comparație cu o dramă pe care n-o doresc nici măcar dușmanilor. Mihai Apopei este unul din nemțenii care trăiesc cu amintirile, pentru că, mult timp după nenorocire, foametea a fost subiect de discuții și, de fiecare dată când soarele a mușcat mai tare, lumea își amintește de arșița de atunci, care s-a înscris pe piele, în ochi, în ogrăzile cu animale, în cerul gurii însetat, în inimile familiilor despărțite.

Fotografie datată 3 mai 1948, pe spatele căreia scrie, în engleză, o explicație tristă «Copii români așteptând la rând pentru a primi mâncare furnizată de Fondul Internațional de Urgență pentru Asistența Copiilor/ ONU»
Fotografie datată 3 mai 1948, pe spatele căreia scrie, în engleză, o explicație tristă «Copii români așteptând la rând pentru a primi mâncare furnizată de Fondul Internațional de Urgență pentru Asistența Copiilor/ ONU»

Am ținut minte tot, pentru că, după, s-a vorbit în casă, în mai multe rânduri. A fost un episod marcant, o dramă. Noi stăteam unde este fabrica de la Azbociment, acolo era casa părintească, a bunicilor de pe tată. Era imediat după război. Încă nu se liniștiseră apele… cu 6 martie 1945, când s-a format Partidul Comunist Român. Era perioada lui Dej, Ana Pauker și toți ceilalți care ne dirijau din Est. În 1946 a fost secetă cumplită, zona Moldovei a fost afectată, nu s-a făcut nici iarbă pentru animale, niciun fel de recoltă”.

* Copii dați străinilor ca să nu moară de foame

Copii evacuați din calea foametei în România, Iunie 1947. Autorul fotografiei comentează, pe verso, cum majoritatea copiilor aflați în această situație erau îmbrăcați în zdrențe, precum cei din imagine
Copii evacuați din calea foametei în România, Iunie 1947. Autorul fotografiei comentează, pe verso, cum majoritatea copiilor aflați în această situație erau îmbrăcați în zdrențe, precum cei din imagine

După cum povestește nea Apopei, iarna dinspre ’46 înspre ’47 a fost deosebit de grea pentru oameni și animale. Și poate cea mai mare cumpănă pentru familii a fost despărțirea de prunci: „În octombrie și noiembrie 1946, majoritatea familiilor care aveau mai mult de doi copii își ducea odraslele la plasa județului, adică la centrul județului, cum a fost la noi la Piatra Neamț. De acolo, cam din două în două săptămâni, copiii era trecuți printr-o triere. Era una umanitară, în sensul social, de ajutor a familiilor cu mai mulți copii. Practic, o parte dintre copii erau duși, provizoriu, la alte familii. Părinții acceptau, pentru că nu era altă soluție. Trebuia să te gândești că poți să mori de foame”.

evz.roPărinții își trimiteau copiii în necunoscut, având doar speranța că le va fi bine și că, după ce trece foametea, se vor putea vedea din nou. Legăturile cu ei erau imposibil de ținut. „Sora mea cea mare, Elena, și Domnica, sora cea mai mică a mamei, de la Potoci, au fost în primele serii luate. Au fost duse pe la Câmpia Turzii. Acolo nu stăteau degeaba. Anul acela, toți copiii au sărit peste școală. Era o situație deosebită. În prima serie, au fost luați cei mai mari, apoi au fost alte serii, cu copii mai mici, de 7, 8, 10 ani. Au plecat foarte mulți copii din Bicaz. Una dintre surorile mele, care trebuia să intre în clasa a II-a, și alta, cu un an mai mică, au ajuns la viceprimarul localității de plasă, Emilian Milord. Domnul Milord a fost directorul Școlii Nr. 4. Părinții nu aveau cum să țină legătura cu copiii, pentru că nu erau telefoane. Se știa doar zona în care se duc”.

* Ajutoare de la americani, teniși chinezești și mălai

Capture

Eu, fiind cel mai mic, am rămas acasă. Primeam ajutoare de la primărie. Erau ajutoare de haine și hrană. De la americani. Câte 2 kilograme de mălai, cum e coaja portocalei, de fiecare persoană, într-o lună. Pe urmă, au început să mai aducă și conserve de pește, carne, fasole. La primărie se tria ce era mai bun și apoi se împărțeau la populație. Părinții mi-au luat o pereche de teniși, albi cu talpa verde, cu rizuri. Erau frumoși și pe talpă scria în chinezește. Cu ocazia asta, am ajuns să fiu singurul din familie care n-a purtat opinci”, adaugă nea Apopei.

Ajutoarele erau, evident, insuficiente. Oamenii erau nevoiți să se descurce, cu ce mai avea fiecare prin bătătură sau cu ce mai aveau alții.

Mai rău este că nu puțini oameni, care au avut oi, au mâncat brânză goală și s-au încuiat. S-au constipat și au murit. Noi ne mai descurcam, că aveam vaci, dar erau duse în vârf, pe Tarcău, la Ardeluța, aproape de Brateșul Unguresc. La vreo 40 de km depărtare. Acolo, sus, niște poieni au scăpat și n-au fost pârjolite, datorită umezelii. Cu toate astea, până în primăvară, au fost oi și vaci care au murit de foame. Cu apa potabilă, era o altă problemă. Apa Bistriței era mică, foarte multe izvoare erau seci. În perioada aceea, nici plutele nu mai aveau pe ce veni. Noi aveam o tochilă, un izvor, la fratele lui tata, care a fost vecin cu noi. Acolo ieșea și tot acolo intra apa. Sub deal, în fundul grădinii, era o fântâniță, care nu seca”.

Ca și când nu ar fi fost de-ajuns, oamenii au fost doborâți de boli – tifos, scarlatină, distrofie, dizenterie. Nici vorbă de centre de permanență, spital orășenesc sau medic de familie: „Era un dispensar medical lângă Peco, cu un singur medic și o cameră de internare de zi. Ca să nu crapi acasă, te ținea acolo. El era specialist la toate. El ajuta la nașteri și tot el era și dentistul. Era foarte popular cu lumea… el tăia, el spânzura. Numai că, pe-atunci, nu prea erau pastile, iar bolile erau tratate mai mult cu leacuri băbești. Totuși, cel mai dureros a fost faptul că, după cum au spus mai mulți, unii copii, care au plecat prin Banat și prin țară, pentru a fi salvați, nu s-au mai întors niciodată acasă

Mulți copii se vor fi întors la familiile lor după un an istovitor, în care căldura care a ras rodul de pe fața pământului a fost și cea care a dat naștere căldurii din sufletele multor bănățeni și ardeleni, de i-au „adoptat” pe moldoveni.

A fost un an al foametei, al suferinței, dar, în același timp, a fost un an al solidarității, unul în care românii s-au unit prin durere. Și alinare…

Marian TEODOROF

sursa foto: Facebook/Photo Historia și evz.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.