„Democrația este o condiție minimală și fragilă, care, oricând, poate fi înlăturată prin mijloace democratice” – Al. Paleologu
Nu cred că există, în scumpa noastră țărișoară, în eterna și fascinanta Românie, vreun partid politic bucuros să piardă puterea, chiar în A.D. 2016. Pentru că orice guvernare satisface o foarte largă clientelă, prin posturile rezervate administrației și prin privilegiul unor relații care aduc tot felul de înlesniri, fără a se ajunge numaidecât la corupție ori abuz.
Orice politician adevărat știe că viitorul, avansarea și succesul său depind mai mult de fidelitatea sa față de partid decât de devotamentul său față de națiune. Partidul știe să recompenseze, știe să sancționeze, patria nu știe să facă nici una, nici alta. Reacțiile partidului sunt prompte, directe și eficace. Dacă ieși din rând sau vorbești în front, te dă afară, devii dușmanul partidului. Reacțiile patriei sunt incerte, indirecte și pur platonice. Te temi de partidul tău – a se citi, de șeful ierarhic – mai ales dacă e „curat”. De patria ta nu te temi, te îndepărtezi de ea.
Cine își mai iubește azi țara, deși a devenit europeană? Românii de azi nu știu ce să aștepte de la viitor, pentru că acest viitor nu are prezent. Când nu știi încotro s-o apuci e jale. Așa a fost dintotdeauna? Categoric nu! După telegenica noastră Revoluție din ’89, cuprinși strașnic de entuziasm, românii n-au mai vrut un singur partid, o singură putere, o singură voce. Nimeni n-a mai vrut să fie cum a fost ieri. Și au apărut buluc de partide. De toate calibrele și de toate nuanțele: mici, mijlocii, mari, de buzunar, de garsonieră, de apartament, cu doi vorbitori și trei ascultători. Noile partide aveau planuri mari pe termen scurt, mediu și lung. Intrând în partid, intrai în istorie, spuneau barosanii politici. Curios sau nu, mulți s-au înscris în noile formațiuni, dar în istorie nu au ajuns. Era vremea când numai cine n-a vrut nu și-a tras un partid proprietate persoanlă, în care șeful îi porcăia pe membrii simpli de le mergeau fulgii, exact cum fac astăzi patronii cu angjații în probă. Îi pun la cele mai umilitoare munci și, apoi, îi alungă, ca „necorespunzători”.
În acea vreme zăludă, și târgul Pietrei a fost full de sedii cu slogane de tipul: „Înscrie-te și tu la noi!”, „Dacă nu ești cu nimeni, nu ajungi nicăieri!”. Așa s-au născut Partidul Motocicliștilor, Partidul Gospodarilor, Partidul Celor Fără de Partid, Partidul Erotic Independent, Partidul Frizerilor. Ultimul partid politic și-a avut sediul la Frizeria Ferentz, din mahalaua Precista, frizerie cu trei scaune și două oglinzi. Partidul Frizerilor a protestat și în stradă. Scanda: „Un Guvern mai bun, cu domnul Perciun!”. Cine era domnul Perciun? Șeful frizeriei.
Toate aceste partide au forțat ușile Tribunalului București, solicitând să fie înscrise în Registrul de evidență. Și au fost, dacă s-au încadrat în criteriile de înscriere. Listele de inventar ale Tribunalului București s-au umplut cu tot felul de denumiri și semne electorale curioase, dubioase, copilărești, ilare și, de ce nu, chiar prostești, generând o debandadă greu de descris.
Pe ce criterii se constituiau partidele după Revoluție? Foarte serioase: etnografice, istorice, gastronomice, sexuale și boli infecțioase. Ce semne electorale fluturau în vânt? Lanțuri, cuie, seceri, inimi, săgeți, flori de toate neamurile, sfinți călare și pe jos, mâini strânse și pumni ridicați, șoimi, cărți… Să mai dau exemple? Cruci, paloșe, chipuri de domnitori, ochi, nas, gât și urechi… Că, mai târziu, multe partide au murit subit, se știe.
Cine trece azi pe bulevardul Republicii din Piatra Neamț, în locul sediilor de partid de altădată, vede berării, baruri și cârciumi.
În societatea democratică, partidele politice reprezintă instituții fundamentale. Procesul apariției lor trebuie privit în strânsă corelație cu apariția și dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viața publică. Constituția României stabilește, pentru partidele politice, anumite reguli. Acestea cuprind precizări ale scopului partidelor sau cauzele care le pot duce la declararea lor ca neconstituționale. Mai mult, Constituția stabilește că unele categorii de persoane nu se pot asocia în partide politice și anume: judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici, stabilite prin lege. Partidele politice pot fi definite ca fiind asociații libere ale cetățenilor, prin care se urmărește, pe baza unei platforme program, definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, asociații care au și afirmă clar și deschis vocația și aptitudinea guvernării. Concluzia? „Partidul e-n toate”. Așa a fost dintotdeauna.
Când regele Carol al II-lea a împlinit 10 ani de domnie, poetul George Lesnea i-a fabricat suveranului un poem: „Cântec pentru regele nostru”, apărut în revista „Însemnări ieșene”, sub patronajul lui M. Sadoveanu, M. Codreanu și Grigore T. Popa. Ascultați: „Tu ne ești Părintele,/ Ți-s de foc cuvintele/ De prin toate luncile,/ Îți sfințim poruncile/ Ești podoaba ramului/ Răsăritul neamului”.
Cum politica românească a umblat dintotdeauna în travesti – folosind mai multe măști, unele agreabile, altele respingătoare – vă reamintim că suveranul Carol al II-lea a instaurat dictatura regală în România. A desființat toate partidele politice din vremea sa. A pus la zid libertățile democratice. S-a dat în petec, mai ales cu partidul politic ce și l-a tras. Ăl cu uniformă albă. Politica de Bâlci inaugurată de Carol al II-lea a fost continuată de legionari, de Antonescu și, timp de 45 de ani, de comuniști. Astfel de eroi nu pot fi elogiați de istoria neamului? Categoric, nu!
Și, totuși, când „comunismul, visul de aur al omenirii” a poposit și pe meleagurile mioritice, poetul ieșean G. Lesnea și-a schimbat radical repertoriul: „Partidul e-n toate/ E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare/ E-n pruncul din leagăn/ Și-n omul cărunt/ E-n viața ce veșnic nu moare”.
Că, astăzi, membrii unor partide își fac „selfie” și trimit pozele de grup alegătorilor, la domiciliu, asta deja e altă poveste, de mileniul III.
Travestitul politic se dă singur de gol. Alegătorii zilelor noastre s-au deșteptat, au început să aleagă, nu mai votează cu turma, cum le-a explicat primarul la Căminul Cultural și preotul după Sfânta Liturghie. Politica și interesul trăiesc, peste tot în lume, în simbioză. E aproape normal. Politicienii români nu fac excepție. Mai grav este faptul că, dincolo de aceste interese, partidele noastre nu par să fi aflat, nici până acum, cum ar putea fi guvernată România. Dacă privim în urmă, la cei 26 de ani de democrație care s-au scurs, descoperim că partidele care s-au succedat la putere nu au reușit să rezolve nici măcar o problemă națională stringentă. Priviți spre industrie, agricultură, comerț, transporturi, sănătate, învățământ, cultură! Ajunge? Nimic nu merge ca lumea, totul se peticește.
Ne place să trăim în lumea lui Caragiale, la cafenea, berărie, colțul străzii. Suntem resemnați, dar ironici. Suntem un neam de vorbăreți, cu simțul dialogului și gustul sărbătorilor. Nu ne-ar deranja dacă am avea sărbătoare în fiecare zi. Folosim des cuvintele: sărăcie, mizerie, evaziune, mafie, șomaj, mită… După Revoluție, am învățat și cuvinte radicale: democrație, pluripartidism, economie de piață, societate civilă. Stăm zile întregi în fața televizorului și-i admirăm pe aleșii noștri. În politică, sunt oameni de toate soiurile: și frumoși, și citiți, și deștepți. Evident, nu lipsesc de pe sticlă nici politicienii care, cu aer savant, spun „ca și”, așteptând să fie admirați, aplaudați.
Am gustat câte un pic din toate dictaturile trecute în cartea de istorie și îmi pot permite să compar România de ieri cu cea de azi. De pildă, am văzut recent o hartă cu primarii și parlamentarii „penali”. M-am speriat cât de mulți pot fi. Cum arătau primarii de altădată? Vă prezint un primar legionar și unul comunist, analizați-i dumneavoastră!
Primul primar legionar de Piatra Neamț s-a numit X. (vezi cartea „De la Nistru pân’… la Nisa”, de Dan Iacob, Ed. Eikon, 2015). A fost vecinul meu și a locuit pe strada Unirii, nr. 51, de profesie cizmar de lux, cu cinci clase primare. Avea o cizmărie de lux în mahalaua Precista, cu câțiva angajați, și lucra pentru familiile bogate din Piatra, Corigescu și Lalu. A ajuns primar pe motiv politic. A creat primul cuib legionar din târgul de sub Cozla. Cuibul de care vorbim avea întâlniri săptămânale, cântau cântece legionare și religioase, citeau mesajele venite „de sus” și întocmeau liste cu oamenii sărmani pentru a fi ajutați. Mișcarea Legionară l-a ridicat, tot ea l-a desființat. După rebeliunea legionară din ianuarie ’41, ex-primarul a fost arestat și trimis în Transnistria de către generalul I. Antonescu. La venirea comuniștilor, a fost întemnițat și de aceștia. Viața lui a fost „un roman”. Doriți să-i vedeți chipul? Deschideți cartea mai sus citată la pagina 317.
Un alt primar, de data aceasta comunist, l-am cunoscut în comuna Săvinești, din coasta municipiului Piatra Neamț. Să-i spunem Y. Era ruda marelui ilegalist Căciuleanu. Avea o bicicletă de damă și o călărea toată ziua prin comună, cu rost și fără rost. Când primea note telefonice de la „centru”, lua poziția de drepți și spunea tot timpul „Să trăiți!”. Apoi închidea telefonul și devenea fiară. Zicea: „Duminică, toată suflarea comunei merge la scos cartofi în Călimani. S-a înțeles?”. Și noi, subalternii tovarășului, aliniați pe linia partidului, răspundeam: „Am înțeles!”. Că era jale dacă „se șucărea” partidul pe noi. În rest, om de treabă, doar ușor influențabil. Turnătorii îl păcăleau ușor.
V-am narat nostimadele de mai sus, pentru că, din 4 în 4 ani, noi, poporenii, ne îndrăgostim de pozele candidaților carismatici locali, expuse pe panourile stradale. Majoritatea sunt buni gospodari, serioși și puși pe fapte mari. Nu uitați, totuși, ce naște din pisică, șoareci mănâncă.
Prof. Dumitru RUSU
