Dr. Victor Firăstrău: ”Infarctul nu omoară, complicațiile lui da!”

A ajuns medic ”din liceu”, vorba lui. I-au plăcut chimia și fizica. Sigur, nu numai, dar pentru aceste două materii avea motive în plus: la ambele a avut profesoare tinere și bune, i-ar fi fost rușine să fie întrebat sau ”ascultat” și să nu știe… ”Eram prin clasa a IX-a când sora mea a dat admitere la medicină, la Târgu Mureș. Și n-a intrat; s-a făcut profesoară de biologie. Și atunci am zis «lasă, că mă fac eu doctor!» Și m-am apucat de învățat. Când spuneam cuiva că vreau să dau la medicină, imediat îmi spunea «A, dar la medicină nu intră decât copii de doctori… Și trebuie meditații serioase…» Ori eu nu am avut posibilități să iau meditații. Maică-mea era croitoreasă, taică-meu era în închisoare, deținut politic, de unde bani pentru meditații?” Așa a ajuns Victor Firăstrău medic. Dar, până acolo, a fost cale lungă…

* Începuturile

Tânărul Victor a învățat chimie, fizică și anatomie, până le-a visat. ”Învățam în grădină; mai făceam niște flotări, mai repetam un capitol; mă cățăram prin vreun pom, mai repetam un capitol… Ajunsesem, la un moment dat, să fac așa: puneam manualele de fizică, de chimie și de anatomie pe un scaun, veneam cu spatele spre scaun și dădeam cu piciorul; ce carte se deschidea, mă uitam la titlul lecției și începeam să o spun… Când m-am dus la admitere, nu cred că era vreo lecție pe care să n-o știu. Am o foarte bună memorie vizuală și, la toate examenele pe care le-am dat, întotdeauna am văzut paginile pe care era scris subiectul respectiv”.

Victor Firăstrău s-a născut și a copilărit în Tohanu Nou, lângă Zărnești, în apropiere de Bran, în județul Brașov. Liceul l-a urmat la Zărnești, iar facultatea de medicină la… Iași. ”Pentru că îmi plăcuse Iașiul. Fusesem, odată, într-o excursie cu școala și era în timpul anului școlar, nu plecaseră studenții în vacanță, și mi-a plăcut grozav. Dar Iașiul fără studenți pare pustiu, să știți. A, și a mai fost ceva: atunci când trebuia să mă duc să mă înscriu la facultate, m-aș fi dus și la Târgu Mureș, dar s-a brodit că nu circulau trenurile spre Târgu Mureș în ziua aceea, fusese o furtună parcă… așa că… m-am dus la Iași”.

A intrat, bineînțeles, dar, pe parcurs, și-a dat seama că nu-l prea atrăgeau ramurile chirurgicale, nu prea i-a plăcut să vadă sânge…

Instictiv, a simțit că trebuie să aibă un model de urmat și a avut norocul să aibă chiar mai multe. În anul IV, a avut șansa unor profesori extraordinari, care știau să predea, care aveau adevărate colecții de electrocardiograme, care veneau să-și  întâlnească studenții și în afara programului, neplătiți fiind, profesori cu adevărat dedicați meseriei. Așa s-a născut aplecarea către cardiologie a lui Victor Firăstrău.

Pe vremea aceea, se făceau niște stagii ”de vară”, un fel de practică. A prins un astfel de stagiu, de o lună, într-o clinică de cardiologie din Galați, în vacanța dintre anii IV și V. Acolo a avut de învățat de la doctori prestigioși, cum au fost medicii Grigore și Pupăză. În anul V de facultate, s-a căsătorit cu o colegă, din Roman, iar un an mai târziu, la repartiția națională – cum era pe atunci, după absolvire, nu erau posturi în județul Brașov. Așa că a ales Romanul. Bine, nu chiar orașul, ci un sat. ”Am stat stagiatura în Cotu-Vameș. Eu aveam adulții și mai aveam doi colegi, unul pe pediatrie și celălalt pe adulți, în Horia. Ei, inițial a plecat pediatra și a trebuit să fac adulți și copii Cotu-Vameș. Apoi a plecat și colega de la Horia și am ajuns de făceam așa: o zi liceul agricol Trifești, două zile Cotu-Vameș și trei zile Horia. Și făceam și adulți, și copii, și vaccinări, și tot ce era de făcut…”

* ”Cardiologul nu poate fi numai cardiolog și atât, inima are legătură cu toate organele”

A absolvit facultatea în 1977, a terminat stagiul în 1980, apoi a plecat la specializare. În primul an, a făcut medicină internă la Spitalul Colțea din București. Pe atunci, era un spital de semiologie (semnele bolilor). Dr. Firăstrău l-a avut profesor pe medicul Mihai Anton. La Colțea, a făcut stagii și la hematologie, și la diabet, și bolile sistemului digestiv și ale sistemului respirator. ”Nu am făcut numai cardiologie… Asta nu înțeleg pacienții: cardiologul nu poate fi numai cardiolog și atât. Trebuie să ai o serioasă bază de medicină internă, fiindcă inima are legătură cu toate organele. Zice unul «Mă doare piciorul, dar de ce să-i spun eu cardiologului că mă doare piciorul? Ce treabă are el cu piciorul?» Dar la piciorul acela poate fi o arterită, poate fi o embolie, poate fi o tromboflebită… Deci, cardiologul trebuie să știe bine și medicină internă, ca să poată interpreta simptomele, să poată face toate corelațiile, să poată preîntâmpina posibilele complicații”.

La Spitalul Fundeni, l-a avut profesor pe doctorul Carp, abia întors din Statele Unite. ”Un om cu totul deosebit. Eram doar 6 oameni și ne-a predat cursuri, lucrări practice… În fiecare joi după-amiază, venea și stătea două ore cu noi, fără să-l plătească nimeni, ne prezenta electrocardiograme, radiografii, ecografii, așa cum erau atunci, fiindcă primul ecograf l-am văzut într-o clinică la Colțea, adus din Israel de actualul profesor Bruckner…”

Cu profesorul Carp, a dat examenul de sfârșit de curs: ”Cu patru luni înainte de examen, profesorul ne-a spus «Știți, dați examen cu mine, nu începem pregătirea?» Și am făcut pregătire, nu glumă! Cum era examenul? Era așa: 20 de minute stai de vorbă cu pacientul, 20 de minute gândești, 20 de minute expui. Ei, în patru luni de pregătire, adică de simulare a examinării, am căpătat o experiență. Ținea foarte mult profesorul la timpi, trebuia să te încadrezi perfect, să nu dureze nici una din etape mai mult sau mai puțin… dacă terminai mai repede ori dacă dura mai mult, te depuncta”.

Pe atunci, de prin anul II de secundariat (rezidențiatul de astăzi), medicii mergeau la locurile lor de muncă dacă acolo aveau un medic primar pe lângă care să lucreze. La Roman, atunci nu era medic primar cardiolog, fiindcă doctorița Ilie decedase, așa încât dr. Firăstrău nu a putut veni la Roman; a rămas și anul III de secundariat la Fundeni. În acea etapă, medicii secundari aveau saloanele lor, pacienții lor, iar profesorul venea la vizită la două-trei zile. ”La Fundeni, nu se făcea prezența, dar nici nu puteai să lipsești. Nu de frică să nu te prindă că ai chiulit, ci pentru că aveai saloanele tale, iar, dacă ai fi lipsit, nu avea cine să-ți facă treaba. La Fundeni, învățai medicină, chiar dacă nu citeai nimic. Păi, erau ședințele de cateterism de vinerea – datorită cărora, de multe ori, am renunțat să vin acasă în week-end -, care erau «mine de aur»: se prezentau cazurile, cu radiografii, cu ecografii, se analizau variantele de intervenție chirurgicală, câte valve, câte by-pass-uri… Și, deci, învățai foarte multe din practică. Pe urmă, mai studiam, totuși, din cursuri, că internet nu era atunci… Stăteam și într-un cămin și ce puteai să faci? Mâncare și băutură nu se găsea mai deloc pe vremea aceea, așa că studiam…”

A dat examenul de specialitate tot cu profesorul Carp. Prima condiție pe care a pus-o profesorul a fost ca, începând cu trei săptămâni înainte de examen, nici un medic secundar care avea de dat examenul de specialitate să nu mai intre în spital! ”Ca să nu cunoaștem pacienții. Profesorul era, într-un fel, un dur, dar era foarte corect. El venea și te ducea la pacientul pe care ți-l alesese, stătea cu tine cât timp îl examinai, apoi te încuia într-o cameră – te încuia efectiv, cu cheia -, unde te gândeai și, la sfârșit, tot el te scotea de acolo, după 20 de minute și te aducea la examinare”.

* Inovația de la Spitalul Roman

După trecerea examenului, doctorul Victor Firăstrău a venit la Roman, unde avea deja postul, indiferent de media de la examen; îi trebuia peste 7, dar, fie că lua 7, fie că lua 10, tot la Roman avea să lucreze. ”Acum sunt rezidenți care termină rezidențiatul și știu unde vor lucra, dar sunt și unii care termină fără post și încep să bată la uși, la Direcția de Sănătate, la clinicile particulare”.

În spitalul din Roman, din 33 de ani lucrați, medicul Firăstrău a avut doar vreo cinci ani încă un coleg cardiolog alături. În rest, a fost singurul cardiolog din spital. ”Nu sunt eu de vină că am fost mai tot timpul singur. Așa a fost… Și e mult de muncă, foarte mult! Am colegi la Suceava, cu care mai vorbesc din când în când – ei au tot 30 de paturi, ca la Roman, și sunt 5 medici! Și tot se plâng că nu fac față… Aici, am acum o colegă, care e în concediu, și noi doi trebuie să asigurăm urgențele, să facem vizita, să consultăm bolnavii, să le prescriem tratamentul, să-i supravegem… Sunt 15 paturi de terapie intensivă… E mult de lucru”.

În 1983, când a venit el în spitalul Roman, avea câte-un caz de infarct odată la trei luni. Deci, rar. După 1990, infarctele au început să fie mai frecvente, dar dr. Firăstrău a introdus tratamentul trombolitic în infarctul miocardic acut, spitalul Roman fiind al doilea spital din țară unde s-a aplicat acest gen de tratament. Abia peste 4-5 ani au început și spitalele mari (Craiova, Constanța) să facă tratamentul respectiv. ”Din 2005, ființează Institutul de Cardiologie Iași, iar din 2009 există programul de boli cardiovasculare și infarcte, prin care suntem obligați – noi să trimitem, iar cei de la Iași să primească pacienții cu infarct miocardic în primele ore. Pacientul e introdus în sala de cateterism, i se dilată vasul, i se pune un stend și, după 2-3 zile vine acasă. Programul funcționează extraordinar de bine și am ajuns acum ca infarctele de miocard nici să nu le mai internăm, îi stabilizăm în Centrul de Primire Urgențe și îi trimitem la Iași”.

* ”Cazurile deosebite le țin minte, nu țin minte numele”

Numărul bolnavilor cu boli cardiace a crescut și crește în continuare, explicația stând în creșterea numărului și ponderii factorilor de risc. ”Diabetul, în primul rând, hipertensiunea, fumatul, dislipidemiile, obezitatea și, în fine, stresul. Stresul care, la rândul lui, duce la tensiune, la obezitate”.

Am încercat un calcul: dr. Firăstrău are o ”normă” de 100-110 pacienți pe lună. Asta înseamnă cam 1.300 de pacienți într-un an. În cei 33 de ani de activitate, medicului cardiolog i-au trecut prin mâini – numai în spital, adică pacienți internați – 43.500. Într-o perioadă, dădea consultații și în policlinică… Mai era și cabinetul particular, mai erau și gărzile din spital – ”Am calculat odată, în joacă…  adunate toate zilele de gărzi, am făcut peste 6 ani!” -, trece bine de 100.000 de oameni! Oameni pe care i-a ascultat, i-a consultat, i-a îngrijit, cărora le-a prescris tratamente, le-a urmărit evoluția, iar pe unii din ei i-a ”scos din moarte”.

”Infarctul nu poți spune că e o fatalitate. Se spune greșit că se moare prin infarct. Se moare prin complicațiile infarctului. În general, se moare prin acea tulburare de ritm. Poți să ai o simplă durere și, la necropsie, să nu iasă nimic, dar durerea aceea a închis vasul rapid și nu a fost timp să se facă acea necroză, iar dacă inima a început să fâlfâie și nu se intervine pe loc… Dar, una peste alta, eu cred că ar trebui făcut mai mult pentru instruirea oamenilor pe cazuri de infarcte, despre interpretarea simptomelor, despre modul de intervenție… Din păcate, lumea nu este suficient de informată și mai e și intoxicată cu informații false, cum e prostia aceea că «inima nu doare»! Vin la mine oameni educați, profesori, învățători, care-mi zic «Eu știu că inima nu doare, dar, totuși, mă doare pe-aici». Iar în legătură cu durerea, eu mă uit la pacient cum intră pe ușă. Dacă zice «Mă doare pe aici» și îți arată cu un deget  locul, îmi vine să-i spun că poate veni și la anul… Dar când vine un pacient care se ține cu mâna de piept, arătând că îl strânge, îl apasă și e pe o suprafață mai mare, acel pacient trebuie luat imediat”.

”Cazurile deosebite le țin minte. Țin minte și în ce paturi au stat, și ce aveau, și ce le-am făcut, și cum au evoluat… Ceea ce nu țin minte sunt numele… Eu mă concentrez asupra consultului, asupra diagnosticului și nu iau seama la nume. În schimb, știu tot: când a debutat boala, cum a evoluat, ce complicații a avut, ce antecedente are în familie… Uneori, rar, țin minte și câte un nume. De pildă, un pacient care se numea Balint; țin minte asta fiindcă nu numai pe el îl chema Balint, ci și pe asistentul cu care a mers  la Iași, dar și pe șoferul de pe ambulanță… Cu pacientul acela am mers și eu la Iași. Îl stabilizasem aici, dar trebuia să ajungă la Iași; era un congres, o conferință ceva a medicilor urgentiști din toată Moldova la Piatra Neamț și toți erau acolo, majoritatea cu ambulanțele tip SMURD. Ce era să fac? Am urcat pacientul într-o Dacie papuc încă funcțională, am luat un monitor și un defibrilator cu mine și am plecat spre Iași. Dar, dacă ar fi fost nevoie, ar fi trebuit să dăm pacientul jos din mașină și să-l defibrilez pe marginea șanțului. Ei, nu a fost nevoie, am ajuns la Iași, s-au uitat ăia la noi ca la… Dar au salvat omul! Trăiește bine-mersi și astăzi”.

Doctorului Victor Firăstrău îi plac excursiile, i-a plăcut muntele, iar acum, în grădina casei părintești din Tohanu Nou, și-a descoperit plăcerea cultivării florilor, plantelor medicinale, arborilor fructiferi. Are doi băieți, însurați acum, la casele lor. De la ei, are doi nepoți și o nepoțică. Unul din băieți, Radu, a fost, timp de doi ani, directorul Casei Județene de Asigurări de Sănătate. ”Eu, dacă spun că am fost mulțumit de modul cum a condus el Casa de asigurări, pot fi suspectat de subiectivism, dar faptul că la botezul copilului lui – care a avut loc când el nu mai lucra acolo! – au venit toți salariații Casei de Asigurări, cred că spune multe despre evoluția lui la conducerea lor”.

În 2004, cu ocazia Zilei Naționale a României, Victor Firăstrău a primit Ordinul ”Meritul Sanitar”, în grad de cavaler, prin decret prezidențial, la propunerea ministrului Sănătății. Titlul de onoare i-a fost conferit ”pentru contribuția deosebită în cercetarea și practica medicală, pentru serviciile aduse la îmbunătățirea stării de sănătate a populației”. Doctorul Firăstrău a fost propus, la un moment dat, vicepreședinte al Comisiei de Cardiologie din Ministerul Sănătății, propunere pe care el a declinat-o. Este, în schimb, consilier în board-ul Societății Române de Cardiologie.

Dan AILINCĂI