”Doctorul” Relu Martin: ”Cu mâinile goale am învățat să pun mandibule la loc și să întorc copii în burta mamei”

«La ora actuală, este o inflație de facultăți de medicină în orașe care nu sunt centre universitare cu tradiție. Iar școli postliceale sanitare cred că există în fiecare oraș. Multitudinea lor este, din păcate, invers proporțională cu calitatea pregătirii, pentru că profesorii trebuie să-și ia banii, să aibă un anumit număr de studenți sau de elevi. Prin urmare, nu se face o triere drastică și se pregătesc niște pseudo-specialiști. De multe ori, se mimează că se face treabă».

Spre deosebire de ”pseudo-specialiștii” de astăzi, Vicențiu Martin a făcut școală serioasă, 3 ani, la Iași, și apoi practică prin toate secțiile de spital. A adus pe lume copii, a făcut chirurgie, fizioterapie, acupunctură, medicină rurală cu tot ce presupunea asta, a lucrat la psihiatrie, dar și la Serviciul de ambulanță, unde a avut cea mai îndelungată carieră. Toată viața i s-a spus ”domnul doctor”, iar el n-a contrazis pe nimeni, pentru că a fost, de foarte multe ori, în situația de a le da lecții doctorilor.

* ”Am lucrat cu dr. Iacomi până a ieșit prima generație de anesteziști”

Vicențiu Martin s-a născut pe 9 februarie 1947, pe Strada Mare din Piatra Neamț, în buricul târgului, și a crescut printre prăvăliile evreiești, din care se revărsau mirosuri de curmale, cafea și scrumbii de Dunăre.

«Bunicii mei din partea mamei erau polonezi refugiați, maică-mea a ținut și ea o prăvălie, iar unchiul meu a vândut porțelanuri de Saxa și, în 1945, a ajuns primar în Piatra Neamț . Copilăria mea a fost îmbogățită de bunica maternă, care știa poveștile lui Voiculescu. Paradoxal este că, în perioada aceea, el era arestat. Eu credeam că sunt poveștile ei, dar, peste ani, am găsit manuscrisele lui în biblioteca veche a bunicii».

Tânărul Vicențiu, căruia toată lumea îi spunea Relu, a urmat cursurile Liceului ”Calistrat Hogaș”, secția reală, unde a învățat matematică, fizică și chimie cât să intre sigur la Politehnică. Probabil că așa s-ar fi întâmplat, dacă firea lui, boemă și ușor rebelă, nu l-ar fi determinat să fugă din sala de examen, doar ca să nu se despartă de prietena din liceu, care nu mergea la facultate. De teamă să nu fie luat în armată, tatăl lui l-a trimis la Școala tehnică sanitară, care funcționa pe lângă Facultatea de Medicină din Iași.

«În primul an, n-am simțit nimic. De abia în anul II, după prima necropsie, mi-am dat seama că sunt lucruri interesante, care mi se potrivesc. Concurența era mare, ca la Medicină: 8 pe un loc, iar profesorii care predau la ”medicina mare”, cum era numită facultatea, predau și la noi, la ”medicina mică”. După ce-am învățat 3 ani și am terminat cu media 9.10, am prins repartiție la Piatra Neamț, unde nu erau mai mult de 5 asistenți în tot orașul.

Nu exista decât Spitalul Vechi pe vremea aia. Maternitatea era unde este acum Casa de Asigurări, iar pe Ștefan cel Mare, unde s-a înființat la un moment dat Spitalul de Psihiatrie, erau grajdurile regale. La spital, lucram la Urgență și aveam sarcina de a tria pacienții. Practic, eu stabileam care este caz de internare și care nu, lucru de mare responsabilitate fie și prin prisma faptului că vedem, astăzi, frecvent, oameni care mor la două ore după ce-au fost trimiși acasă și li s-a spus că n-au nimic grav. Eu făcusem atâta practică în spitale, încât mi se părea facil. N-am apucat să ajung la stadiul de rutină.

Dr. Iacomi a chemat 3 asistenți să facă anestezie pre-operatorie. Pe vremea aia, în anii 1968-1969, anestezia se făcea cu cloroform. Se puneau câteva straturi de tifon pe nasul și pe gura pacientului și se picura cloroform pe kilogram/corp. Tot asistentul urmărea funcțiile vitale pe toată durata intervenției și-l anunța pe medic dacă apăreau tulburări cardiace sau altfel de probleme. Atunci am aflat că doctorul Iacomi, care a fost un chirurg strălucit, nu absolvise medicina. Era subchirurg de fapt și toată practica o făcuse pe timpul războiului. Am lucrat cu el până ce a ieșit prima generație de medici anesteziști, în 1970».

După ce postul de asistent anestezist i-a fost luat de un medic, Relu Martin a fost repartizat la Pângărați. Decizia, luată de o doamnă, fostă gardian la Penitenciarul Săvinești, l-a trimis într-o comună care avea ”rază de intervenție” de la Vaduri la Stejaru, o casă de nașteri, 3 moașe, 3 surori și un vizitiu cu șaretă. Surorile erau absolvente de 7 clase plus 2 ani de școală sanitară, iar felcerii (de care nu erau la Pângărați) aveau 3 ani de pregătire peste cele 7 clase de bază. Toată lumea, însă, făcea școala cum trebuie și-și știa exact ”competențele”, așa că, în aproape 2 ani de Pângărați, asistentul – căruia toată lumea îi spunea încă de pe atunci ”domnul doctor” – n-a fost chemat decât de vreo 3 ori să asiste nașteri cu probleme. În rest, moașele își făceau treaba.

În schimb, a avut de furcă, săptămânal, cu ”trupele” de băieți, care se încăierau de la teritoriu – mai ales la Oanțu -, de la fete și de la altele, doar de ei știute. La sfârșit de săptămână, se cărau unii pe alții la dispensar, care mai de care mai ciopârțit, cu plăgi, cu vânătăi și umflături. ”Domnul doctor” cosea și oblojea prima echipă; peste câteva ore, apărea și a doua, la fel de ”zdrențuită”, încât rareori putea să-și dea seama care au fost învinșii și care învingătorii. Cazurile mai grave, unde chiar cuțitul intrase prea adânc ca să mai fie vorba doar despre un deficit estetic, erau transportate, cu șareta, la spital.

* ”Secția de psihiatrie a fost al doilea centru de detenție”

Cum ”domnul doctor” a prins, mai tot timpul până s-a ”stabilizat” la Stația de salvare, tot felul de inaugurări, după un an și nouă luni de ”viață la țară”, s-a întors la oraș, unde se înființase o secție de fizioterapie, în clădirea Policlinicii de mai târziu. Erau saloane și la parter, și la etajul I, dar n-a stat foarte mult să se bucure de noul post, pentru că a fost detașat la Săvinești, unde era o subsecție și unde a avut și rolul de șef, și rolul de executant. Făcea ionizări și ultraviolete, cu niște aparate vechi, pe care el – pasionat de fizică din liceu – le-a cârpit cum s-a priceput mai bine. Multe erau scoase din uz, aduse de nemți și uitate prin magaziile combinatului. Vreme de doi ani s-a descurcat cu ce avea și a reușit să pună multă lume pe picioare. Apoi, șefa de secție a fost arestată, într-un scandal întreg condimentat cu șpagă, iar ordinul de la partid a venit ferm: să fie împrăștiat tot colectivul de la fizioterapie! Era exact perioada când fusese repartizat la Piatra Neamț primul medic psihiatru și se înființase secția, pentru puțin timp la spitalul vechi și apoi pe strada Ștefan cel Mare, în locul grajdurilor regale.

La Psihiatrie, a fost cea mai complicată parte a carierei lui Vicențiu Martin. A început să vorbească la un moment dat și au urmat represaliile, sub forma unui simulacru de proces, din care risca să iasă ”decapitat” și încătușat la modul propriu.

«Psihiatria era un al doilea centru de detenție. De fiecare dată, înainte de 1 mai și în preajma zilei de 23 august, secția se umplea. Erau aduși ”turbulenții”, cărora li se administrau sedative și haloperidol. Unii ajungeau la disperare și se sinucideau, iar scopul era atins. Erau ”eliminați”.

Îmi amintesc de inginerul Rotaru, de la Cercetare, care descoperise pielea sintetică, pe care și-o însușise doamna ”CO₂”. Odată cu el, se interna și ofițerul de securitate care-l supraveghea. La un moment dat, colonelul care răspundea de sănătate mi-a spus să semnez un angajament. Știam deja că sunt doi colegi care au semnat, așa că l-am întrebat de ce ar mai fi nevoie de un om, dacă deja sunt alții. ”Păi, pe ei cine-i controlează?” , mi-a răspuns. Evident, nu am vrut.

Devenisem, cumva, incomod, din mai multe motive. Dar eram pasionat. Obținusem rezultate fantastice prin hipnoză și neuro-analiză, însă vorbeam prea mult și ce nu trebuia. Atunci, au vrut să-mi însceneze un viol».

”Au pus martori niște bolnavi dintr-un salon și i-au învățat să spună că am violat o pacientă, căreia, de fapt, îi făcusem o injecție și m-au văzut, într-adevăr, aplecat deasupra ei. Am fost dus unde este acum Sanepidul, în fața unei comisii, un fel de instanță, din care făceau parte toți ”greii”: dr. Caisân, doctorița Mândru, doctorița Mihai – nevastă de scurist. Și, evident, un delegat de la partid. Mi-au trasat un cerc, cu creta, pe covor, am stat acolo în picioare și, vreme de o oră și jumătate, mi-au explicat ce soartă mă așteaptă, cum am făcut de râs corpul medical și cum o să mă mănânce pușcăria. În spatele meu, rezemat de ușă, stătea dr. Voichițoiu, cu mâna la barbă, fără să spună nimic. După ce-au terminat toți de vorbit, mi s-a dat cuvântul, iar eu am cerut să vorbească medicul care a examinat pacienta. Dr. Voichițoiu n-a spus decât că fata este virgină și nu prezintă urme de agresiune. Și a ieșit. Eu am plecat după el, știind că n-o să mai lucrez niciodată la psihiatrie”.

* ”Am adus 327 de copii pe lume”

Pentru ”domnul doctor”, a început o nouă etapă, în care a investit 28 de ani din viața lui: Urgențele. A plecat la Stația de Salvare, care abia prindea contur și avea o mulțime de mașini, care nu-i aparțineau, de fapt. Organizarea includea toate mașinile cu care erau transportați șefii, plus Sanepidul, iar urgențele erau rezolvate cu Daciile 1300 break, extrem de înghesuite. Mai erau două sau trei TV-uri, considerate deja mașini de lux, pentru că personalul medical avea spațiu de manevră lângă pacient. Și toată perioada de ”boierie” de la Pângărați, unde moașele chiar știau ce au de făcut, s-a ”întors” la Salvare, unde Vicențiu Martin a adus pe lume nu mai puțin de 327 de copii. Dintre zecile de mii de urgențe pe care le-a rezolvat de-a lungul anilor, și-a notat doar nașterile pe care le-a asistat, pentru a vrut să le țină minte măcar numărul.

Desigur, n-a uitat nici circumstanțele. Uneori ploua, alteori ningea și era viscol, în salvare nu era loc și atunci oprea, punea halatul șoferului drept paravan pe ușa de la portbagaj și ajuta femeia să nască. Dacă era noapte – la lumina farurilor. Dacă erau complicații și era nevoie de mai multe manevre – jos, pe marginea drumului. Și a făcut lucruri care i-au ”ieșit” întotdeauna, fără greșeală.

«Am avut cazuri de cordon ombilical dublu circular în jurul gâtului fătului. Nu era altă soluție decât să-l tai, înainte de expulzie, în interiorul mamei; practic, o manevră în orb. Niciodată n-am dat greș, pentru că niciodată nu mi-a fost frică și am fost convins că acel copil se va naște viu și sănătos fiindcă eu sunt acolo. Am asistat nașteri la lumina farurilor, în ploaie, în zăpadă, la inundații. Cred că una dintre cele mai dificile a fost în podul unei case, la Podoleni. Era inundație, femeia era în travaliu și s-a urcat în pod. Se simțea viitura cum clătina casa, mă gândeam că poate să cedeze, dar primul gând era copilul. Trebuia să fie bine copilul. Și a fost!

Am mai avut o naștere, la 3 noaptea, la Tazlău. Un copil cu prezentație pelvină, venea cu fundul în față. Învățasem la practică, în timpul școlii, că se poate întoarce, dacă relaxezi uterul și întrerupi contracțiile. Am administrat anestezic și am reușit să-l întorc. Eram în echipaj cu un medic, care și-a făcut o cruce mare când a văzut că am reușit.

Tot la 3 noaptea, am fost chemat în fața unui dispensar, unde o femeie născuse pe marginea șanțului, așteptând salvarea. Toate bune, dar copilul nu țipa. M-am uitat la el, la lumina farurilor, și am văzut că are capelina pe față. Este acea membrană care, uneori, în timpul travaliului, se angajează și ajunge exact pe nas și pe gură. Imediat i-am scos-o și, când s-a auzit primul țipăt, i-am mulțumit lui Dumnezeu! Sunt atâtea de spus că nu mi-ar ajunge 4 zile să le povestesc.

Tot eu am făcut și primul zbor sanitar, cu un elicopter Puma militar, în care încăpeau două tărgi, dar trebuia să întorci scaunul ca să vezi pacientul, deci, practic, să zbori cu spatele. A aterizat la stadion și, când a ajuns la 2.000 de metri de pământ, a început să pârâie din toate tablele. Transportam un căpitan de armată, care făcuse un accident vascular cerebral. Am ajuns la Bacău, l-a preluat un avion militar, a fost operat la București și a scăpat. Elicopterul, însă, a mai făcut două zboruri și s-a prăbușit».

* ”Am spus că, dacă nu mai fac urgențe, eu mor”

După ani în șir, în care a pus oase la loc, a cusut capete crăpate, a ajutat femei să nască și copii să fie întregi pentru restul vieții, salvatorul însuși, ”domnul doctor” care, de multe ori, i-a învățat pe medici ce au de făcut, a ajuns să aibă nevoie de ajutor. A făcut infarct, deodată, acum 11 ani, după o tură de noapte, cu mulți pacienți, rezolvați la casele lor, că nu era moda ca, pentru orice așchie în deget, omul să fie dus la spital. A ajuns acasă dimineața, a făcut un duș fierbinte și a băut o stacană de cafea. A știut că e infarct după transpirație, după durere, după toate semnele pe care le cunoștea de la atâția pacienți. S-a dus la UPU, unde i s-a confirmat un infarct posterior-inferior, care are, de regulă, o rată de supraviețuire de sub 10%. Ba, un cardiolog ”amabil” i-a arătat un pat și i-a spus ”Acolo ai să mori”. Nu i-a plăcut patul. Așa că a plecat la Târgu Mureș, unde i s-a pus un stent și a doua zi nu mai avea nimic. S-a întors la serviciu, iar dr. Letiția Damoc, care conducea Seviciul de Ambulanță, i-a spus că nu mai poate face urgențe, pentru că nu-i mai permite starea.

«N-am conceput așa ceva. I-am răspuns că, dacă nu mai fac urgențe, eu mor. Munca asta îți activează glanda pineală, care secretă hormonul fericirii. Este cel mai plăcut mod de a te simți util. Te ia un val de căldură și de supremă satisfacție. Să vezi că ai salvat! Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat să trăiesc această stare de atât de multe ori! Și când mă gândesc că 50% din cazuri le rezolvam acasă…!»

”M-am dus o dată la o urgență și, după ce-am rezolvat-o, cineva mi-a spus că în familie este un copil de 5 ani care nu vorbește, să mă uit un pic și la el. L-am pus să scoată limba și am văzut că avea dedesubt pielița prinsă aproape până la vârf. Am luat bisturiul, am tăiat-o și a început să spună tot ce auzise el vreme de 5 ani. Au căzut toți în genunchi și au spus că e minune. Cum să nu fii fericit?”

«Am mai avut un caz, cu o fetiță. Înghițise o monedă și i se oprise în gât. De câte ori inspira, moneda se ”culca”, la expirație, însă, ajungea în poziție verticală. A chinuit-o vreo 3 ore ORL-istul și i-a iritat tot laringele cu pense, încercând să o scoată. Am aplecat cu ea spre Iași, vânătă, cu 12 fiole de hemisuccinat de cortizon făcute, fără rezultat. După ce-am trecut de Roman, am văzut-o că, deodată, s-a colorat și respiră normal. Înghițise moneda. Dar, dacă tot am plecat, am mers mai departe. Bineînțeles că m-au certat la Iași, că am dus cazul, iar eu eram extrem de bucuros, de nu înțelegea nimeni ce mi s-a întâmplat atât de bun, când toți mă beșteleau.

Am avut și un caz cu soț și soție intoxicați de la sobă. Au pus astupătoarea și s-au otrăvit cu monoxid de carbon. Le-am pus perfuzii și le-am administrat oxigen și i-am salvat pe amândoi. Cred că niciodată n-am avut frica de eșec, de aia mi-a reușit. Azi, frica de eșec și de scandalul pe care l-ar putea isca un eșec paralizează mulți oameni. Și, atunci, pasează un caz de la unul la altul, ca să nu-și asume responsabilitatea. Eu n-am avut teama asta. Și nici ca lider de sindicat n-am avut-o.

Când a venit Arafat la Piatra Neamț și a spus că vrea să înființeze SMURD-ul, i-am spus în față că toate sunt în regulă, mai puțin faptul că echipajul trebuie să stea la pompieri, să primească 2% din donații și să existe o fundație cu același nume. Am plecat la pensie, s-a făcut SMURD-ul. Cu paramedici care nu știu să folosească aparatura. Eu am făcut practică în fiecare secție de spital. Cu mâinile goale am învățat să pun mandibule la loc și să întorc copii în burta mamei. Iar la SMURD sunt aparate performante și mulți nu știu ce să facă cu ele. Sau n-au competențe. Și cum să aibă? Ce școală faci în 6 luni, când, înainte, un simplu felcer învăța 3 ani, făcea practică în spital și dădea zeci de examene?»

* Dresor de tigri – pus pe picioare cu stricnină

În întreaga sa carieră, presărată cu mii de povești de viață -printre ele fiind și sarcinile de a transporta mai toți bolnavii psihic, pentru că avea experiență și știa să-i ia cu ”binișorul” -, Vicențiu Martin a avut și întâmplări amuzante.

Una dintre ele a fost cu un evreu, pe care l-a uitat la ultraviolete mai mult de 2-3 minute, cât era regulamentar, și l-a scos roșu ca un rac, de s-a temut că se va alege cu o reclamație. Când colo omul, care avea o mare problemă de circulație sangvină, s-a simțit foarte bine după tratament și a venit să-i mulțumească, însă cu ”amendamentul” că-l cam ustură pielea. ”Amendament” extrem de motivat având în vedere că pielea era bine ”coaptă”.

O altă poveste pe care și-o amintește râzând este legată de un dresor de tigri de circ, atât de beat încât putea compromite întreg spectacolul. Disperat, directorul circului a făcut apel la ”domnul doctor” – care era prezent în primul rând de spectatori, să asigure asistența în caz de accident-, a traversat arena în aplauzele publicului și l-a perfuzat pe îmblânzitor cu stricnină. O substanță care, în doze mari ucide, dar, în doze mici, stimulează sistemul nervos; totul ține de cantitatea pe kilogram/corp. A nimerit-o din ochi, dresorul fiind mult prea beat ca să-l poată urca cineva pe cântar. Și i-a ieșit. Nu l-a ”făcut” ca nou, dar măcar s-a putut ține pe picioare și spectacolul s-a bucurat de succes, fără ca publicul să-și dea seama de incident.

Cristina MIRCEA