”Echipa națională este ceva sfânt”

Profesorul de volei Petrică Stancu, fostul antrenor al echipei feminine Unic Piatra Neamț, face parte din categoria oamenilor pe care-i îndrăgești din prima clipă. Degajă o stare de veselie adevărată, este prietenos, plin de viață și darnic cu sfaturile bune. Buzoian la origini, a fost ”adoptat”, de ani buni, de Brașov. Pe 1 aprilie, a împlinit 65 de ani și la începutul lunii septembrie s-a pensionat. A urmărit în direct, săptămâna trecută, în Sala Polivalentă pietreană, meciurile naționalei feminine, care a acces la ”barajul” pentru calificarea la EURO 2017. Spune că Ungaria, adversara pe care tricolorele o vor întâlni în manșa I, pe 1 octombrie, tot la Piatra Neamț, trebuie luată serios în seamă.

– Piatra Neamț a devenit acasă pentru naționala feminină de senioare, domnule profesor. Și pe dumneavoastră vă leagă amintiri frumoase de acest loc…

– Întotdeauna vin cu mare plăcere la Piatra Neamț. Rămâne un oraș drag sufletului meu. Este localitatea unde, pentru prima dată, am fost plecat din sânul familiei și mi-am desfășurat activitatea ca antrenor. Consider că e bine că s-a reușit organizarea acestui turneu în România, în speță la Piatra Neamț. După știința mea, echipa Ungariei este una de luat în seamă. Dacă ne bazăm, nu pe istoria întâlnirilor directe, ci pe ”evenimentele” petrecute în ultima perioadă la nivelul celor două reprezentative, nu cred că este un adversar prea comod. Desigur, contează primul meci de aici, din această sală, contează scorul pe care-l vom obține, pentru că ne trebuie neapărat victoria. Se pare că Piatra Neamț a devenit, în ultima perioadă, locul unde echipele naționale se simt ca la ele acasă și sper ca reprezentativa noastră să reușească această calificare mult dorită. Văd în componența echipei noastre un amestec de jucătoare cu experiență cu jucătoare tinere și poate că este un început de bun augur pentru viitoarele succese. Din păcate, constat că lipsesc câteva jucătoare de bază. Nu împărtășesc ideea celor care găsesc diverse motive să nu-și asume responsabilitatea prezenței la echipa națională. Echipa națională este ceva sfânt și întotdeauna trebuie făcut efortul maxim ca să poți să lupți cu ardoare pentru culorile țării tale.

– Începând cu acest an competițional, tricolorele au un nou antrenor principal, în persoana italianului Davide Delmati.

Conducerea federației a încercat tot felul de variante pentru a-și atinge obiectivele. Personal, dau credit conducerii tehnice. Nu e rău că sunt antrenori străini care lucrează pentru voleiul românesc, este devreme să ne pronunțăm asupra eficienței staff-ului tehnic. Mă bucur că din acestă echipă tehnică face parte și o fostă jucătoare a echipei naționale, am avut plăcerea de a lucra cu Mădălina Ciorbaru Angelescu, antrenoarea secundă. Sper ca, împreună cu colegul ei italian, să obțină calificarea și apoi să apară și rezultatele onorabile la turneul final.

– Există ”voci” care acuză numărul mare de jucători străini admis în campionatul României. Pot fi în permanență trei jucători străini pe teren și șase înscriși în raportul de joc în viitoarea ediție de campionat.

Important este ca acești jucători străini să aibă și valoare, pentru a face să crească într-un fel calitatea jocului de volei din România. Din păcate, cu excepția câtorva echipe, nu toate celelalte reușesc să transfere jucători străini foarte buni. Există riscul ca jucătorii din România să sufere, însă cred că ar putea să fie și o ambiție, pentru ca jucătorii noștri să lupte mai mult în ceea ce privește concurența pe posturi. Mă gândesc, totuși, că un număr ceva mai redus de sportivi străini ar fi fost mai benefic.

– V-ați aflat o perioadă îndelungată la conducerea echipelor naționale, fie că vorbim de cele feminine sau de cele masculine. Aproape 18 ani…

– Am avut șansa să fiu cooptat ca antrenor secund al faimosului antrenor român Sandi Chiriță, iar după aceea mi-au fost dat frâiele echipelor naționale și cred că, indiferent în ce tandem am activat – cu Stan Costinel, cu Nicu Pop, cu Florin State sau Sandu Lazăr -, am încercat să-mi fac datoria cu responsabilitate, considerând că nu poate fi o țintă mai mare de atins pentru un antrenor, decât aceea de a fi antrenorul naționalei. Dacă vorbim de echipa feminină, cu care am obținut cele mai bune performanțe, respectiv calificarea la CM din Germania, la turneele finale de CE din Belgia, Italia și Austria și punctul culminat atins la Campionatele Mondiale Universitare din Anglia și Statele Unite al Americii, atunci ar trebui să mă refer la sportive super-valoroase. Și aș spune Mirela Bojescu, Cristina Pârv, Ioana Cotoranu, Felia Popescu, Corina Malaxia și Cristina Moga. O pleiadă de jucătoare mari, foarte mari, care, din momentul în care s-au deschis granițele și-au putut să plece, toate au obținut contracte frumoase în străinătate. La băieți, am activat împreună cu Nicu Pop la seniori și am antrenat o perioadă destul de lungă echipa de juniori a României. Atunci, am constituit, la Craiova, un lot foarte frumos, am ocupat locul al 5-lea în CN, fiind singura echipă care a putut bate campioana Petrolul Ploiești. Când au devenit seniori, 7 dintre ei făceau parte din lotul mare. E drept, exista material uman mai bun, condiții materiale mai bune, sportul în general era poziționat în structura socială ca o vitrină a României și i se acorda mai mult interes.

– Ce-i lipsește cel mai mult sportului, voleiului în momentul de față?

Guvernanții, politiceni nu au ajuns la convingerea clară că este nevoie să se pună accent mai mult pe sport. Nu neg faptul că trebuie dată o atenție mai sporită pregătirii și instruirii antrenorilor. Un antrenor poate să aibă o influență destul de mare asupra unui grup numeros. Nu mai există o bază atât de mare de selecție, dar specialiștii ar putea să influențeze treaba asta foarte mult. Apoi, mai există acea problemă a banilor, a finanțării. Oamenilor le este frică să mai investească în sport, să se asocieze cu fenomenul sportiv, considerându-se că acesta ar fi unul eminamente ilicit și primejdios. Trebuie încurajați oamenii de bună credință să investească în sport. Voleiul, la fel ca toate celelalte, este un joc sportiv frumos, practicat de oameni inteligenți.

– Petrică Stancu a spus adio antrenoratului?

Petrică Stancu s-a pensionat de la 1 septembrie. Am fost, în ultimii 6 ani, directorul CSȘ Brașovia, din Brașov, club cu performanțe deosebite pe plan național. Avem în jur de 600 de sportivi și obținem, în medie, 70-80 de medalii pe an. De ceva vreme, fac parte din corpul de observatori ai FR Volei. Rămân un iubitor al sportului, un pătimaș al voleiului și, în măsura în care pot, încerc să fiu un sprijin moral și susținător pentru tinerii antrenori. Vreo cinci sau șase dintre foștii mei sportivi au îmbrățișat meseria de antrenor.

– În anul pensionării dumneavoastră, fiul, Sergiu Stancu, a devenit cel mai tânăr antrenor din Divizia A1, fiind desemnat tehnician principal al grupării masculine Tricolorul Ploiești.

Sergiu a fost și este un încăpățănat. El și-a propus ca, din punct de vedere sportiv, să depășească performanțele mele și a reușit. Și-a propus ca, din punct de vedere al activității de antrenor, să aibă o carieră lungă și fructuoasă și am încredere în ceea ce și-a ales. Știu că este pregătit. Sigur, nu are foarte multă experiență, dar, având în vedere antrenorii cu care a lucrat, la echipele din Franța, Italia, Belgia, Grecia și România, și că acești antrenori au fost doar tehnicienii echipelor campioane, sunt convins că a avut ce să învețe de la ei. Iar dacă de la taică-său păstrează pasiunea și ambiția, are șanse să fie un antrenor bun. Este foarte important că debutează pe banca tehnică a unei echipe de primă ligă. Și, dacă tot vorbim de debuturi, el s-a luptat și a fost o perioada destul de lungă campionul debuturilor, ca și vârstă. A debutat la 16 ani și jumătate în 1998, ca jucător la Tractorul Brașov, iar la 20 de ani a plecat în străinătate. Pe plan internațional, a reușit să aibă o serie de performanțe notabile, printre care a jucat o finală de Liga Campionilor, cu echipa franceză Tours Volley-Ball, și a fost component al unei selecționate mondiale care a jucat cu Italia. Își dorește să lupte cu recordurile, dar, în primul rând, își dorește performanță și asta mă bucură.

Ana MOISE

FOTO: Gelu CRĂCANĂ