O poveste dintr-o lume apusă – La Dig

Inundațiile sunt sinonime cu marile nenorociri. Paradoxal, ne-am obișnuit cu ele, cum s-au obișnuit japonezii cu seismele lor cotidiene. De obicei, inundațiile apar după ploile torențiale și topirea rapidă a zăpezilor bogate de pe munți. În zonele unde pădurea a fost ”rasă” sălbatic de om, inundațiile devin apocaliptice. După inundații, victimele, sinistrații rămân pe drumuri, cu hainele de pe ei, cu bătătura plină de mâl, casa într-o rână și cu promisiunile mincinoase ale politicienilor. Știu toate aceste grozăvii, pentru că am locuit pe malul Bistriței o viață de om, am fost martor la tragedii ce nu pot fi descrise în cuvinte. Dintr-o simplă privire, știu când Bistrița e furioasă, calmă, zglobie și când se alintă.

Câțiva oameni ”mari” au făcut o adevărată pasiune pentru sălbaticul râu. Istoricul Dumitru Almaș, din Negreștii Neamțului, împreună cu câțiva amici au parcurs, per pedes apostolorum, drumul Bistriței de la izvor (Munții Rodnei) până la vărsarea în Siret. A scris și o carte, numită ”Bistrița, apă zglobie”. Renumitul fotograf regal Chevallier, care avea atelier foto în ”coasta” Liceului ”Petru Rareș”, la plecarea din România a regretat cel mai mult Bistrița. Doina Vodă (Adace) din Iași, geolog de meserie, a lăsat pagini nemuritoare Bistriței de la Broșteni (v. cartea ”Omul”, București, 2006).

După legendă, Bistrița a fost fiica frumoasă a unei crăiese vestite. După lingviști, substantivul propriu Bistrița înseamnă ”râul care curge repede” și e de sorginte slavă. Când eram țânc și mahalagiii din Precista strigau panicați: ”Vine puhoiul!”, ”S-a umflat Bistrița”, fugeam la gârlă să văd potopul lui Noe. Și vedeam cum râul furios rostogolea la vale case, grajduri, poduri, podețe… Odată a trecut pe apă un pom cu o veveriță panicată. Nu cred că a scăpat cu viață. Puhoiul nu ierta pe nimeni.

Cum Bistrița recidiva violent în fiecare primăvară ploioasă, notabilii târgului Piatra s-au gândit s-o disciplineze. Și au ridicat în calea ei diguri, poduri, canale, șpraițuri. Digurile se construiau din butuci de stejar sănătos, dulapi groși, prinși în scoabe și chiroane. Stâlpii se băteau pentru vecie în malurile râului cu soneta. Lângă diguri, se așezau pâlcuri de stânci colțoase. Pomenitele diguri începeau din fața fabricii de cherestea ”Carpați” și se termina la ”IMAL”. Cel mai impunător dig s-a ridicat în coasta depozitului de lemn-fasonat ”CAPS”, în fața punții ce duce la Ștrandul Tineretului, din cartierul Precista de astăzi. Digul despre care vorbim înainta adânc în fluviu și făcea lateral un gold minunat pentru scăldat. Aici, vara se adunat toți calicii mahalalelor. Era un fel de ”Mamaia” nevoiașilor. Predominau tinerii care știau să înoate, care săreau de pe trambulină, de pe dig, și înotau pe spate cu mare pricepere. Începătorii învățau să înoate pe mal, supravegheați de adulți. ”Instructorul” se numea ”naș” iar elevul ”fin”. Înainte de lecție, nașul îl băga pe fin cu capul în apă, ca să înghită câteva gâturi sănătoase. Să nu uite niciodată că Bistrița e vicleană și ia, anual, vieți omenești. Pe stradă, nașul și finul se salutau politicos. Finul spunea: ”Săru-mâna, nașule!”, iar acesta răspunde: ”Să trăiești, pungașule!”.

Pe plaja de ”La Dig” erau văzute și gospodinele care spălau toate cele cu maiul. Până și popa cu preoteasa intrau în Bistrița să se răcorească, erau veri călduroase. Sâmbăta, în mahala se aplica un obicei-lege. Fetele spălau cu peria de frecat podelele cerdacului, iar băieții măturau ograda și duceau gunoiul la gârlă. După această corvoadă, copiii puteau merge la scăldat ”La Dig”. Mama, grijulie foc, mă atenționa întotdeauna: ”Să nu te îneci, că te omor!” și eu, ascultător, mă întorceam viu și nevătămat. ”La dig” trebuia să mă spăl bine-bine și să mă frec de rapăn cu o ”cheatră”. La întoarcere acasă, eram controlat, dacă nu corespundeam, era jale.

”La Dig”, pentru noi, țăranii, programul era non-stop. Cum răsărea soarele, fugeam la Bistrița. Ne dezbrăcam de chiloței și ne așezam cu spatele la dulapii digului, care emanau căldură. Organizam concursuri de bronzat, aveam tot interesul să ne expunem cât mai mult la soare. ”La Dig” uitam de griji și de sfaturile părintești. Ceasul după care ne orientam era Domnul Cristali, un învățător înalt, frumos, cu părul alb. Acesta, în fiecare dimineață, la orele 7.00, trecea Bistrița cu căula lui moș Grigore și o lua la picior spre satul Bâtca Doamnei. Acolo, în livada preotului Marin, era o școală primară. Acolo îi învăța Domnul buchia cărții pe cei mici, după metoda simultană, că erau plozi puțini. După terminarea orelor, Domnul Trandafir cu locuință în Țărăncuța făcea cale întoarsă. Când ajungea din nou pe căula moșului, unul din noi striga: ”Vine Domnul de pe Doamna!”. Asta, în limbaj codificat, însemna: ”E ora 13, la masă copii!” Și mergeam la masă, după care ne întorceam tot ”La Dig”, unde ne simțeam fericiți. Cum plutele treceau aproape de dig, ne luam și de plutași, ca niște obrăznicături ce eram. Când pluta se apropia de mal, îl întrebam pe plutașul de la cârmă: ”Bădie, nu l-ai văzut pe Sava?”. Omul, nebănuind ce urmează, întreba: ”Care Sava, bă?”. Și venea urmarea neobrăzată: ”Care suflă-n… cu țava!”. Mamăăă! Ce scandal ieșea!

Dumnezeind și crucind, plutașul se făcea că sare pe mal la noi, dar n-o făcea, că rămânea pluta fără cârmaci. Iertam de întrebare numai plutele cu femei dălcăuș. Deci, nu eram chiar prost-crescuți.

În zilele de sărbătoare La Dig, era adevărat bâlci. Era aglomerație ca la mare. O singură dată nu s-a respectat programul de funcționare. În august ’44, într-o zi senină, a apărut pe cer un avion vrăjmaș, rusesc. Frontul de la Iași căzuse și veneau sovieticii ”eliberatori” puhoi-puhoi. Avionul s-a rotit o dată peste ”La dig” și-a aruncat o bombă. Pilotul n-a fost prea chitaci, bomba a picat în poarta fabricii de cherestea ”Foresta”, omorând un căruțaș și doi boi, pașnici și apolitici. Zgomotul și suflul bombei i-au pus pe fugă pe cei adunați la scaldă. Fugeam de rupeam pământul, cu hainele în mână. Fiind prezent la distracție, știu că am ajuns acasă doar într-o ținută complet necorespunzătoare, trecând printr-o scurtătură plină cu spini. La vecinul meu, evreul Șoi, bubuitura produsă de bomba aruncată a spart toate geamurile bordeiului. După acest eveniment zgomotos, mahalagiii din Precista au rărit-o cu promenada și scăldatul ”La Dig”. Noi, plozii, n-am cedat nici în ruptul capului, mai ales că rușii ajunseseră și în Piatra Neamț și auzeam peste tot: ”harașo” și ”crasivîi”. ”Davai ceas” și ”davai palton” n-am auzit. Personal, am fost fericit în calicia mahalalei de după război. Ce n-aș da să umblu iar desculț toată vara și să rod toate gorgoazele pământului mioritic. Să prind din nou ploi calde, curate cu bulbuci și cer senin fără pată.

Astăzi, nici Bistrița cea zglobie nu mai e ce-a fost. Nu mai vuiește, nu mai aduce pe valuri tulburii plute de la Hangu și Bahalnița cu 3-4-5 căpătâie. Plutele au dispărut de mult din peisajul nemțean. Au rămas doar poveștile despre curajoșii plutași de sub Ceahlău. Cine citește articolul ”Eroismul unui pescar”, din ziarul pietrean ”Reformatorul” (An IV, nr. 193 din 22 noiembrie, 1922), află lucruri incredibile. Plutașul Vasile Munteanu, din Buhalnița, a stat agățat de un buștean al plutei sale distruse, în mijlocul Bistriței, o zi și o noapte. În dosul fabricii de cherestea Eichler din Piatra Neamț. A fost salvat tot de un temerar, pescarul Ilie Bancu, cu barca. Se adunase lumea ca la urs în spatele ”Forestei”.

Și anii au trecut. Precizările ”La Dig”, ”La Calu’ Bălan”, ”La Caru cu Bere”, ”La Dunărea” lui nea Țache au rămas amintiri neclare. Bistrița actuală are altă înfățișare și menire. Produce energie electrică pentru țară. Cârcotașii zic ”pentru băieții deștepți”.

Urmașii mahalagiilor din Precista nu se mai scaldă ”La Dig”, trec puntea și merg la Ștrandul Tineretului, la bazin, apă tratată, duș, șezlong, altă viață. Nu neglijează ”bucuriile vieții”, chiar dacă sunt șomeri și înjură zilnic politicienii. Supărată pe indiferența oamenilor, Bistrița noastră milenară mai răbufnește din când în când. A făcut-o și vara asta, când ne-a umplut malurile cu peturi, lemne, cioate, mizerii aduse de pe Valea Muntelui. Dacă le-a strâns cineva? Vreți să le vedeți? Faceți o plimbărică până sub C.H.E. Piatra Neamț (Barajul de la Bâtca Doamnei). Aveți ce vedea, Bistrița din ”poaze” parcă arată altfel.

Prof. Dumitru RUSU

FOTO: Biblioteca Județeană ”G.T. Kirileanu” Neamț