Tradițiile românilor: Sâmedru aduce iarna!

Tăria în credință, Curajul, Frumusețea Divină cu care a fost încununat Sfântul Mare Mucenic Dimitrie să se reverse asupra tuturor celor care îi poartă cu cinste numele și asupra celor pe care sărbătoriții îi iubesc!
La mulți ani!

«Sunt două babe, care umblă totdeauna cu câte un Făt-Frumos alături, și anume Baba Dochia și Baba Paraschiva, Baba Dochia cu Sân-Toader, iar Baba Paraschiva cu Sân-Medru. Amândoi Feți-Frumoșii aceștia au câte nouă cai. Lumea e cuprinsă și ferecată cu două lanțuri: ”lanțul lui Sân-Petru” și ”lanțul lui Sânt-Ion”.

Când vine Sân-Toader cu caii săi, sparge ”lanțul lui Sân-Petru”, își face drum și intră primăvara, și nemijlocit vine după dânsul și Baba Dochia, cu zile urâte și ploioase. Când vine Sân-Medru” cu caii săi, sparge ”lanțul lui Sânt-Ion” și intră iarna, și nemijlocit după dânsa vine și Baba Paraschiva» – Simion Florea Marian.

Sfântul Dumitru sau Sâmedru este stăpân peste iarna care vine. Jumătate de an stăpânește Sfântul Gheorghe și cealaltă jumătate, el. Este ziua soroacelor pentru tot felul de înțelegeri între slugi și stăpâni, chiriași și proprietari, cei care dau și cei care primesc bani împrumut. Împlinirea sorocului e prilej de petrecere și de ceartă.

În calendarul popular românesc, Sâmedru, cunoscut ca Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, prăznuit pe pe 26 octombrie, împreună cu Sângeorz, respectiv Sfântul Gheorghe, sărbătorit pe 23 aprilie, sunt considerați drept sfinții care patronează toamna, respectiv primăvara.

Cosmin Manolache consemnează, în volumul ”Sărbători românești”, că ”anul seamănă cu o casă care are două uși: una stă descuiată o jumătate de an și este păzită de Sfântul Gheorghe, iar pe cealaltă o deschide Sf. Dumitru, când îi vine ziua, și ciobanii coboară de la munte, pentru a lăsa oile în gospodăriile stăpânilor lor. Toată lumea se deschide Sfântului Dumitru, când îi vine ziua”.

Destinele acestor doi sfinți se aseamănă mai mult decât credem. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a fost un martir creștin sfânt. El a fost militar în veacul al III-lea d.H., în vremea împăraților Maximian și Dioclețian, în cetatea Tesalonic. A fost martirizat pe la anul 306. Alte izvoare ne spun că Sfântul Dumitru era un nobil, ofițer, proconsul al Ahaiei. Ca urmare a faptului că l-a mărturisit pe Iisus Hristos, a fost ucis cu lancea, la Tessalonic. Cruciații din Evul Mediu l-au adoptat, ca și pe Sfântul Gheorghe, drept patronul lor.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Cappadocia, într-o familie creștină de origine greacă, și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian, veacurile III-IV d.H. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând niciun document al epocii care să conțină date despre viața sa. Ceea ce se știe despre el a fost scris ulterior.

Despre Sfântul Gheorghe se cunoaște că s-a înrolat în armata romană și, parcurgând ierarhia militară, s-a făcut remarcat prin îndemânarea cu care mânuia armele. În ciuda decretului împotriva creștinilor, emis de Dioclețian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-și mărturisească public credința creștină. Din ordin imperial, sfântul a fost întemnițat și supus torturii, pentru a-și renega credința. Loviri cu sulița, lespezile de piatră așezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălțămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou și toate celelalte torturi nu au reușit să-l facă să renunțe la credința sa în Mântuitorul Iisus Hristos.

* Târgurile și iarmaroacele de Sâmedru

Acum este perioada ”Târgurilor de Sâmedru”, cele mai importante iarmaroace și serbări ale toamnei.

Muzicanții se întrec în cântat, pentru că este momentul cel mai bun să se facă remarcați pentru viitoarele jocuri și nunți din răstimpul Câșlegilor. În sate se pun la cale adevărate schimburi economice, cu vecinii de hotar, se fac noi învoieli între ciobani, se dă socoteala pentru cele vechi… ”La Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii”.

Este o ”Zi a Soroacelor”, în care, respectând o veche regulă, nescrisă, cine a luat pe datorie dă înapoi de două ori. În marile orașe, unii chiriași reînnoiau contractele cu proprietarii, alții, mai puțin norocoși, părăseau vechile locuințe.

În București, bunăoară, cronicile vremii descriu adevărate exoduri, ce porneau din periferiile Capitalei, străbăteau centrul și se îndreptau spre alte locuri, tot mărginașe, unde traiul era mai ieftin.

Până la începutul secolului trecut, târgurile și Moșii de Sâmedru se țineau în toate orașele din România.

* Tradiții uitate – Focul lui SânMedru

Dacă în noaptea de 24 decembrie se ardea un butuc, substitut al lui Crăciun, zeu solar autohton, a cărui moarte și renaștere era sărbătorită în apropierea solstițiului de iarnă, în noaptea de Sâmedru era incinerat un brad. Bradul era arborele sacru al românilor, prezent în toate ritualurile de trecere.

În noaptea de 25 octombrie, pe un rug format din mai multe straturi de cetină, se înălța un brad ”cât turla besericii de mare”, apoi se aprindea ca o torță spre cer. ”Hai la focul de Sâmedru!” răsuna peste sat, iar oamenii se strângeau să împlinească rânduiala. Femeile împărțeau pomeni de sufletul morților, copiii alergau în jurul focului, bărbații aruncau tăciuni aprinși peste grădini, într-un străvechi ritual de purificare a naturii ce se pregătește să intreîn iarnă.

Venea apoi ”Hora lui Sâmedru”, poate ultimul joc de dinaintea Postului Crăciunului. Se spunea că anul viitor va fi cu atât mai bogat, cu cât focul care aprindea bradul se va înălța mai aproape de cer.

Când focul se potolea, copiii săreau peste el, pentru a fi păziți de boli tot anul, iar tinerii pentru a se căsători curând.

În unele sate, se aprindeau focuri în crucile drumurilor, pe malul apelor, pe coamele dealurilor, în toate locurile în care ar putea sălășui duhurile necurate. Așa se explică faptul că, pe lângă priveghiul ritualic despre care am vorbit, exista credința că, la Sâmedru, unii morți se pot preschimba în strigoi, moroi și vârcolaci, iar, în acest caz, intervenția focului ca element purificator era obligatorie.

* Tradiția Moșilor de Sâmedru

În calendarul popular, se serbează Moșii lui Sâmedru, cunoscuți și sub numele de Moșii de toamnă sau Moșii cei Mari. Sâmbăta ce precede sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie era considerată, în unele zone, cea mai mare Sâmbătă a morților de peste an. Aceasta este o datină deosebit de importantă în lumea satului românesc.

Sărbătoarea Moșilor sau, simplu, Moșii provine din cultul arhaic al strămoșilor totemici, o temă frecventă în mitologia generală. Moșii se pare că își au originea încă din timpul geto-dacilor și reprezintă, de fapt, o formă a cultului strămoșilor.

Originea celor mai mulți ”Moși” este de natură arhaică, fără influențe creștine, cum ar fi Moșii de vară, Moșii de Rusalii, Moșii de Sânziene, Moșii de Rusitori, Moșii de Sâmedru, Moșii de flori de mărțișor. Alții erau legați strict de sărbătorile religioase: Moșii de Arhangheli (8 noiembrie), Moșii de Crăciun, Moșii de Ispas, Moșii de Joimari, Moșii de Sânpetru, Moșii de Piftii, Moșii de ajun etc.

În această zi se mergea la Biserică, se împărțeau pomeni din colaci, grâu fiert în lapte, mere, nuci și must.