Coșarca plină cu reproșuri

Prima poveste

După devastatorul incendiu din Iași, în vara lui 1827, domnitorul moldav Sandu Sturdza a cumpărat casele spătarului Petrache Cazimir din buricul târgului și a ridicat o școală importantă, ”Academia Mihăileană”. Precursoarea Universității ”Al.I. Cuza”, prima universitate din România. La pomenita universitate în devenire, care, de fapt, a fost ”o cărare”, un început al învățământului superior românesc, au predat cele mai aerisite minți ale momentului – Eftimie Murgu, Ion Ghica, August Treboniu Laurian, Simeon Bărnuțiu, V.A. Urechia, acesta, de altfel, nemțean de-al nostru, considerat ilustru la vremea lui, complet uitat astăzi, născut la Piatra Neamț, la 27 septembrie 1834, considerat urmașul cronicarului Grigore Ureche și autor al multor ”istorii” discutabile.

”Academia Mihăileană” a tronat, mândră, pe harta culturală a țării până la ”obsedantul deceniu”, până la venirea Armatei Roșii ”eliberatoare”. Noii stăpâni ai României, comuniștii sovietici cu stea în frunte, au considerat că ”Academia Mihăileană” trebuie demolată, deoarece stă în calea sistematizării Iașului. Și a fost rasă cu buldozerul, ziua în amiaza mare. Nu s-a ținut cont că e imobil istoric, clădire de patrimoniu, că reprezintă trecutul nostru cultural glorios. Iaca, na! Fleacuri, prostii! Cu Biserica din Hangu, înecată în apele lacului Izvorul Muntelui, cum a fost?

Paradoxal, la profanarea trecutului glorios am participat și eu, am dat cu târnăcopul în zidurile ”Academiei Mihăilene” din Iași. Am lovit cu ”mânie proletară”, pentru că reprezenta trecutul, vechiul, exploatatorii. Și, pe atunci, ca și astăzi, spiritul de turmă era dezvoltat. Toți studenții din Iași au fost scoși, pe bază de convocator, la muncă patriotică, la demolat. Așa m-am trezit în fața zidurilor sfinte și le-am profanat. Cu mâna, cu lopata, cu targa, pentru binele patriei. Eram tânăr, dornic de ”schimbare”, cum sunt unii și astăzi.

Un coleg de la Română, grupa 234, Mircea Radu Iacoban, scotocind peste tot, a descoperit, întâmplător, un manuscris voluminos, semnat de un celebru profesor ieșean, Dan Bădărău. Băiat isteț, Mircea a dat lovitura; folosind manuscrisul, a încropit o piesă de teatru, numită ”Hardughia”, restul textelor au fost publicate (”Iașii vechilor ziduri”). Piesa ”Hardughia” a fost jucată la Teatrul Național din Iași și la TT-ul din Piatra Neamț. După ’81, ”Hardughia” a fost scoasă din repertoriul tuturor teatrelor; autorul era ”prea clonțos”, prea aspru cu pretențiile societății socialiste multilateral dezvoltate. Și, uite așa, ”Academia Mihăileană” a sucombat.

Concluzia acestei primei povești? Iașii au fost, dintotdeauna, Mecca moldovenilor. Iașii înseamnă istorie și cultură, în timp ce, la București, stăpânește politichia. În ”dulcele târg”, a apărut prima universitate din Românie, primul teatru național, prima gazetă… Ce-au realizat politicienii de pe Dâmbovița în 27 de ani? Priviți la televizor, seară de seară: suntem dezbinați, chiar și în ziua Unirii. Ne urâm. Ne este jenă să pronunțăm cuvinte precum patrie, patriotism, strămoși, pereche, Eminescu a devenit ”scheletul din debara”…

* A doua poveste

S-a împlinit un veac de când tezaurul României a fost sfeterisit de bolșevicii lui Lenin. Pur și simplu, Tezaurul trimis la Moscova s-a volatizat, inexplicabil. Cele două garnituri de tren plecate din gara Socola-Iași au transportat, în Rusia, 1.926 de lăzi cu lingouri și monede de aur, plus casetele de bijuterii ale Reginei Maria. Un bancher evreu, expert în finanțe, a atenționat Guvernul României să nu trimită Tezaurul în Rusia. Geaba sfat, urmarea se cunoaște.

Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naționale a României, a declarat la Iași, recent, că transferul de acum o sută de ani, al Tezaurului, a avut loc pe baza unei încrederi reciproce între cele două state, fiind atestat de documente autentice, care au fost păstrate cu mare grijă de toți guvernatorii BNR.

”Plecarea aurului nostru este atestată de documente autentice semnate de ambele părți, dar nu s-a mai întors niciodată”, a afirmat dl. Isărescu. Numai că, de multe ori, înțelegerile scrise rămân simple petice de hârtie. Sunt hârtii, sunt ștampile, sunt semnături, dar România n-a mai primit niciun gram de aur înapoi.

Nici maica noastră Europa, din care cu mândrie facem parte, nu ne-a sprijinit în rezolvarea necazului. Consiliul Europei a respins solicitatea României de arbitraj în chestiunea Tezaurului dispărut fără urme. A recomandat tratative directe între cele două țări. Rușii sunt cum știți, dau din umeri și zic: ”Subiectul aurului românesc nu este o temă de dialog între Moscova și București, aceasta trebuie dată uitării”. Unii mai răspund și la mișto: ”Aurul românesc l-au furat alb-gardiștii, luați-l de la ei!”. La ruși, neregula devine regulă și capătă aspect de normalitate.

Singurul demers cu adevărat hotărât în problema Tezaurului dispărut l-a avut Ceaușescu. În septembrie ’65, anul când s-a instaurat la conducerea partidului și, implicit, a României, Ceaușescu urma să efectueze cea dintâi vizită în străinătate. Dintotdeauna, diplomația tratează întâia vizită ca fiind definitorie pentru intențiile privind viitoarea orientare a țării. Aflat la început de mandat, Ceaușescu ar fi avut tot interesul să capteze, cât de cât, bunăvoința Moscovei. Paradoxal, n-a făcut-o. A atacat, direct și curajos, chestiunile delicate, fundamentale: Tezaurul dispărut și problema Basarabiei. Pretențiile lui i-au indispus pe ruși. Discuțiile tensionate au durat 11 ore (v. cărțile istoricului Gh. Buzatu). La furtunoasa dezbatere n-a lipsit nici artileria grea a Kremlinului, Brejnev, Kosârghin, Gromakov, Andropov… Partea română era formată din Maurer, Bârlădeaunu, Mizil… ”După normele internaționale – a grăit Ceaușescu -, dacă îi dai cuiva să păstreze ceva, el este obligat să ți-l înapoieze”. Just, mai ales când acel ”ceva” înseamnă peste 90 de tone de aur! Nici rușii n-au tăcut. Brejnev: ”Noi am ajuns la concluzia să considerăm această problemă îngropată, pornind de la ideea colaborării noastre frățești în continuare”. Adicătelea, dacă voiam colaborare frățească, renunțam la aur și eram prieteni.

Un lucru e clar: aurul românesc nu mai există, după o sută de ani de dominație bolșevică. Nu știm dacă Ivanii l-au băut sau au făcut bijuterii din el, dar știm precis că nu va mai fi restituit vreodată. S-ar impune niște compensații și legitime desdăunări. Nimeni, dar absolut nimeni, nu face vorbire despre Evangheliarul slav de la 1518, cărțile lui Coresi din 1562, 1570, Psaltirea de la Govora (1638), Îndreptarea legii din 1652, Psaltirea lui Dosoftei (1680), Liturghierul (1680) ș.a.m.d. Nerestituite, în veci, au rămas clopoțeii de argint ai lui Vasile Lupu, călimara de argint a lui Radu Grecianu și câte alte obiecte neprețuite, apoi colecțiile Academiei, actele vechi ale statului român… Nu cumva toate, la un loc, valorează cât aurul prădat de ruși?

Să recapitulăm: Rusia a dus o politică imperială de când există pe harta lumii. Și pe vremea țarilor, și pe timpul bolșevicilor, și astăzi, când se numește Federația Rusă. Cu vecinii, a avut numai relații încordate de ”caracter”. Testamentul politic al lui Petru I a fost și este crezul tuturor țarilor de la Moscova. Marele istoric N. Iorga, cunoscând bine ”ursul de la Răsărit”, ne-a avertizat de nenumărate ori ce ne așteaptă dacă îl trezim: ”Noi trebuie să ne ferim ca de foc să-i irităm pe ruși, întâi, că suntem prea aproape de ei, și, al doilea, fiindcă rușii sunt ca elefanții, nu uită niciodată nimic”. De la ruși te poți aștepta la orice. Au invadat Finlanda, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Georgia, Ucraina… E un noroc să trăiești în prejma rușilor și să nu fii invadat. Curios, în istorie, există situații și poți câștiga chiar când pierzi. De exemplu, în 1711, în bătălia de la Stănilești (Prut), dacă aliații Dimitrie Cantemir și Petru I îi înfrângeau pe turci, Moldova lui Ștefan cel Mare ajungea gubernie rusească. Înfrângerea ne-a scăpat de robia Ivanilor.

Cât privește adăpostirea Tezaurului României la Moscova, nu se poate spune decât un singur lucru: a fost cea mai mare gafă politică din istoria noastră.

* Ultima poveste

Vara trecută, un grup de turiști mioritici a luat cu asalt mănăstirile din Țara de Sus, vrând să vadă cu ochii lor deosebirea dintre ”albastrul de Voroneț” și ”albastrul lui Sabin Bălașa”, pictorul care i-a zugrăvit serific pe Ceaușești în Sala pașilor pierduți de la Universitatea din Iași. După vizitarea sfântului lăcaș de la Voroneț, un turist tânăr, frumos și obraznic, a întrebat-o tranșant pe măicuța-ghid: ”Cine a incendiat fresca ctitoriei ștefaniene?”. Pregătită, măicuța a răspuns prompt și la obiect: ”Comuniștii!”. Bang! Un vizitator rasat, ajuns la vârsta senectuții, a intervenit: ”În anul 1726, în zona mănăstirii Voroneț, a izbucnit un incendiu nimicitor, care a afectat și fresca. Comuniștii n-au avut niciun amestec. Încă nu apăruse în istorie” (v. cartea lui Mircea Radu Iacoban – ”Trăim o singură dată”, Ed. Junimea, Iași, pag. 230).

Din Țara de Sus, pomeniții turiști au coborât în ținutul Neamțului. Au admirat mănăstirile Neamț, Agapia, Văratec, Bistrița… Aici, altă dandana: destui sfinți pictați aveau ochii scoși, violent, intenționat. Evident, a picat întrebarea: ”Cine a scos ochii sfinților?”. Răspunsul a fost previzibil: ”Comuniștii! Ticăloșii de comuniști!”. Dom’le, da’ răi au mai fost comuniștii ăștia! Noroc că i-a mătrășit Revoluția!…

Prof. Dumitru RUSU