OPINII Nu am semnat pactul cu diavolul

”O stafie bântuie prin Europa…” – Karl Marx

Cuvântul ”turnător” l-am auzit, pentru prima dată, la școală. La Școala de băieți nr. 2 din Piatra Neamț, de pe str. Alexandru cel Bun, condusă de prof. Aurel Baciu. Un tip înalt, prezentabil, calm și răbdător. În clasa a III-a, ne-a venit un coleg nou de pe Valea Bistriței. Se numea Tudor și era plin de sine. A venit cu coronița de premiant și poftea să rămână tot pe podium, numai că și clasa noastră avea copii ”minune”. Și, atunci, noul sosit a început să-i pârască la învățătoare, acuzându-i de tot felul de năzbâtii. După fiecare pauză mare, pârâciosul din Tarcău o informa pe Doamna cine a urcat în dud și a rupt crengi, cine a dat cu șutul în coșul cu gunoaie, cine… Azi așa, mâine așa, până într-o zi, când un coleg mai bărbat a rupt mâța în două. A zis răspicat în fața clasei: ”Tudore, ești un turnător!”. Cum nu aveam clară noțiunea de turnător, am deschis DEX-ul, la pagina 982, și am citit. Turnătorul este ”un epitet depreciativ dat unei persoane care pârăște, denunță pe cineva”. Pâra se face, deci, cu scopuri precise și ură.

Anii au trecut și am ajuns la un liceu pietrean de prestigiu. Într-o zi frumoasă de primăvară, după o lecție memorabilă, ținută de proful de istorie Aurel Rotunda, gașca liceenilor din Precista se plimba, tacticoasă, prin careul școlii. Unul din plimbăreți, poate Verman, poate Stupcanu, poate Leibovici, a început să cugete cu glasul ridicat. ”Bă, tovarășcii ăștia bolșevici, sovieticii, rușii, ar fi băieți harașo dacă ne-ar da Basarabia înapoi. Că Maica Rusia se întinde pe două continente și au ce ocupa. Rămânele-ar hleba în gât! Hleba, furată dintre Prut și Nistru, de la frații noștri”. Când a terminat cel cu speech-ul antisovietic, în jurul lui nu mai era niciun auditor. Toți au fugit ca iepurii, de frica unui turnător la locul crimei. Că așa era în obsedantul deceniu: unde se adunau cinci oameni, în mod sigur unul era cu ochii albaștri, turnător.

Când am intrat la facultate, o rudă, care a fost prizonier la ruși și-a auzit de multe ori îndemnul ”Pahod na Sibir”, a ținut mult să vorbească cu mine: ”Bă, Terchea-Berchea, ce vrei să ajungi tu în viață?”. După ce i-am răspuns, a devenit serios: ”Amice, când ajungi la Iași, să n-o faci pe naționalistul, pe luptătorul pentru adevăr, pe deșteptul, că vei avea necazuri. În fiecare grupă studențească, există câte un ciripitor în solda Securității. Ai înțeles, istețule?”. Și l-am înțeles. 5 ani, cât a durat Facultatea de Istorie, am tăcut, mai ales că am învățat ce este lupta de clasă și cine a fost Lenin, zeul proletariatului, cel care a scris minunata lucrare: ”Ce-i de făcut?” (Kto Kogo?).

Ce m-a durut mai mult a fost că, între minunații mei colegi de facultate, unul a fost neom. I-am aflat numele la 50 de ani de la terminarea facultății. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Așa-i lumea, formată din oameni și… turnători.

Cum bine știți, studenția se termină întotdeauna cu un ”curs festiv”, susținut de o celebritate a facultății. Pe noi, ne-a bucurat prof. univ. Gh. Platon, nemțean de-al nostru, devenit academician spre sfârșitul carierei didactice. Era în vara lui ’62, eram deja profesori, dascăli cu patalama. Cursul festiv s-a ținut în amfiteatrul II-7, într-o atmosferă greu de descris în vorbe. La finalul festivității, a picat ”bomba”. Secretara de la Decanat ne-a adus la cunoștință o veste trăsnet: ”Următorii studenți absolvenți… vor fi prezenți la Securitate a doua zi, la orele 8, la camera… pentru relații”. Printre studenții chemați, și subsemnatul. Am paralizat. De ce?

Cu o zi în urmă, studenții de la grupele 134 plus 135, Istorie-Filosofie și Istorie-Română, au chefuit în Copou absolvirea facultății. Am râs, am dansat, am spus bancuri politice, dar n-am fost subversivi. N-am spus nimic împotriva Uniunii Sovietice, statul soldaților, muncitorilor și țăranilor. Nu l-am ponegrit pe Ghiță Dej, care conduce țara în ’62. Atunci, de ce atâta deranj? Simplu.

Dușmanii socialismului glorios ce se costruia aveau mulți uneltitori, iar hidra burgheziei din România nu fusese distrusă. În consecință, m-am prezentat la Secu. Cu maaaare plăcere! De emoție și frică, nu vedeam nici pe unde calc. Noroc că Securitatea era lipită de căminul nostru studențesc, ”30 Decembrie”, din Iași. Niciunul dintre foștii mei colegi de chef nu mai era Tarzan, deși nu vărsasem sânge de proletar. Toți erau galbeni ca turta de ceară. La Ohrana comunistă unde am fost invitați, intrarea se făcea prin față și ieșirea prin spate. Nimeni din cei care intrau nu avea garanția că iese. Și mi-a venit rândul.

Introducere: ”Bună ziua”, ”Bună ziua”. ”Vă propunem să lucrați pentru noi, pentru Securitatea Statului. Ne-am orientat asupra dvs., pentru că aveți un dosar beton, fără scame, fără puf pe el. Părinții dvs. sunt muncitori, detașamentul cel mai înaintat al…”. Dezbateri: ”Ce aș putea face eu la Securitatea Statului?”. ”Multe. Dacă acceptați postul, aveți următoarele avantaje: post în orice oraș al țării, locuință la bloc, telefon (pe atunci era o raritate – n.n.), salariul mai mare decât în învățământ”. Sfârșitul discuțiilor: ”Nu sunteți obligat să primiți. Nu ne supărăm dacă ne refuzați. Consultați-vă cu familia”. Deci, totul a fost un bluf, iar eu, în prostia mea imensă, deja mă visam la ocnă, cu ghiuleaua de picior. Tânăr fiind, necopt fiind, m-am încins repede, vedeam viitorul luminat ca socialismul. M-a readus cu picioarele pe pământ mama: ”Bă ficior, dacă ai de gând să te faci turnător, în casa noastră nu mai ai că căuta! Din orice om poți să faci un milițian, dar din niciun milițian nu poți realiza un om”. Că mama confunda Miliția cu Securitatea nu are importanță. I-am înțeles mesajul și nu m-am făcut securist. Asta nu înseamnă că toți colegii au refuzat. Nu, unii s-au făcut cu bună știință, dar au terminat-o prost.

Intrat în câmpul muncii ca profesor sătesc de istorie, n-am scăpat de turnători nicăieri. Cum profesorii de științe aveau vinerea liberă, pentru studierea documentelor de partid, vizite de documentare și vizionări de filme, am cunoscut tot județul Neamț. Într-o astfel de vizită de documentare, am fost martor la o scenă demnă de cascadorii râsului. Eram în schimb de experiență la Liceul ”Roman Vodă” și urmăream expunerea ”Cum se organizează un cabinet de științe sociale”. Problemă cardinală pentru acele vremi. În pauză, noi, propagandiștii partidului, am ieșit în fața liceului, la o țigară. Un zăpăcit de coleg din teritoriu s-a apropiat de cercul nostru și ne-a întrebat răstit: ”Bă, tovilor, știți poezia asta?”. Și, fără aștepte răspunsul nostru, a început să colinde: ”Noi, țiganii și jidanii l-am ucis pe Antonescu. Să vă văd pe voi românii ce faceți cu Ceaușescu”. Mamăăăă! Dezastru! Panică generală! Fugeau propagandiștii partidului unic ca potârnichile, în toate direcțiile, de frica turnătorului care sigur a fost la locul crimei.

La întoarcere spre Piatra, în autobuz, liniște de catedrală. Soldații partidului erau din nou strânși în jurul secretarului general. Cum autobuzul ne-a debarcat în fața renumitei cârciumi Paharnicul, am poftit înăuntru. Toți, chiar și cei care n-au intrat niciodată într-o ”bombă”. Mai o bere, mai un rachiu, limbile s-au dezlegat. Un singur coleg stătea într-un colț, trist, sugea coniac după coniac și… scâncea. ”Ce ai, Piți, ți s-au înecat corăbiile?”. Răspuns: ”Bă, e nasoală treaba, mă trișează nevasta”. ”Și de unde știi, bre?”. ”În fiecare zi de joi, lipsește de acasă două ore!”. ”Ha, ha, ha!”, a început să râdă amicul. ”Vrei să-ți spun eu unde se duce? La o casă conspirativă, unde raportează superiorilor ei ce a ascultat timp de o oră în cancelaria Școlii X din buricul târgului. E turnătoare, nene! Tot pe tine te iubește!”. Deprimatul amoros s-a luminat la față și a urlat la chelner: ”Încă un rând pentru toți colegii din partea mea!”. Că soția era turnător și dădea săptămânal cu subsemnatul nu l-a deranjat. Avea și ea niște avantaje. Suplinea catedrele cele mai râvnite din urbea noastră cochetă. Stătea numai la școlile selecte.

Adevărul e că, după Revoluție, ”turnătorii” au fost cam dezorientați. Cei mai mulți dintre ei s-au ascuns, de frică, în boxa blocului. Umblau prost îmbrăcați, erau respectuoși, timizi și speriați. Încă nu știau că, în pustiul legilor de atunci, vor putea scoate banii cusuți în căptușeala plăpumilor ca să facă afaceri și să… prospere. Văzând că nu-i caută nimeni să-i urechească, turnătorii comuniști s-au făcut prosperi oameni de afaceri. Au devenit agenți ai economiei de piață.

V-am narat nostimadele de mai sus din varii motive. La Olimpiada de Limba Română din acest an (clasa a XII), profesorii corectori au cerut candidaților din Prahova, Bistrița și Cluj să se transpună în situația Moromeților și să-i toarne, în scris, pe exploatatori la Ocârmuire. Denunțul cel mai reușit a fost premiat, iar autorul lui a devenit ”Cel mai bun denunțător (turnător) în probleme țărănești”. Evident, respectiva olimpiadă a provocat mari valuri în rândul profesorilor adevărați. Minunatul nostru tineret nu de ”turnători” are nevoie, ci de un viitor luminos, despre care am auzit din vremea comuniștilor. Cum, după 28 de ani de libertate și democrație, în țara noastră se mai vorbește despre ”metode securiste folosite în justiție, interceptări telefonice, filaj, arestări fără motiv”, nu rămâne decât o urare: ”Turnători din toate țările, uniți-vă!”

Prof. Dumitru RUSU