Andrei Dimitriu: ”Cel mai mare muzician român este Mihail Jora”

”Marea mea dragoste s-a chemat Radiodifuziunea Română. Și ceea ce rămâne de atunci este, pe de o parte, că jurnaliștii din radio au putut lucra lipsiți de orice ingerință și presiune și, pe de altă parte, că dorința mea de a construi a fost posibilă în acea instituție. Pe vremea aceea, Radioul avea un statut normal, nu era în subordinea guvernului, cum e acum, era în subordinea Parlamentului, avea o autonomie totală. Am reușit, atunci, modernizarea postului și s-a spus că a fost performanța cea mai notabilă din ultimii 25 de ani. Am reușit digitalizarea postului central și a studiourilor teritoriale și am reușit, în ciuda unei opoziții, construirea postului de radio Moldova de la Iași. Atunci, era cel mai modern post de radio din tot centrul și estul Europei. Șeful proiectului a fost un inginer român, fost director tehnic al postului de radio din Copenhaga. Eu, la Radio, am putut să-mi realizez strategia de politici culturale. Fiindcă eu nu sunt creator, ci sunt un consumator calificat de cultură”.

Andrei Dimitriu a fost director general și președinte al Societății Române de Radiodifuziune, între anii 1999 și 2001. În 2001, când noua putere a început acțiunea de ”debarcare”, s-a petrecut un caz unic în istoria radiourilor din lume: salariații au făcut grevă japoneză pentru susținerea directorului. Și elita intelectuală a luat atitudine împotriva schimbării lui Andrei Dimitriu. ”Un sociolog român, Eugeniu Speranția, în lucrarea «Introducere în sociologie», spune niște lucruri foarte tranșant. De pildă: «Numai elita intelectuală zidește, ceilalți pot, cel mult, să consume produsul acestei elite». Împărtășesc întru totul această idee. Iar o elită adevărată este una omologată, dacă putem spune așa, de străinătate. Cum le spun colegilor de la filarmonică: dacă ai câștigat un premiu la Tulcea, nu exiști; dar, dacă ai câștigat la Bruxelles, da, atunci ești câștigător”.

Cum e, însă, cu membrii ”păcătoși” ai elitei, vinovați de păcatul de a fi turnat la Securitate? ”Pentru cultură, pentru lume, pentru societate, ceea ce aceia au zidit – știință, artă – trebuie folosit. Dar ei trebuie puși în zona în care funcționează imoralitatea. Și sigur că, între un creator moral și unul la fel de valoros, dar cu lacune morale, lumea îl va alege pe primul. Din această categorie îl amintesc pe Mihail Jora, romașcan, care nu a făcut niciodată concesii. De aceea a avut de suferit. Și, chiar dacă am să șochez, după opinia mea, cel mai mare muzician român este Mihail Jora. Revenind la elite, eu cred puternic în elite și în rolul lor determinant și sunt ostil la «a închide ochii»”.

* Privatizarea, așa cum a fost ea în ’90

Despre biografia sa, bogată și plină de momente neșteptate, Andrei Dimitriu vorbește fără patimă ori resentimente, dar cu oarecare nostalgie.

”Am fost secretar de stat, șef al unei agenții foarte importante, cea a atragerii investițiilor străine în România. Am făcut tandem cu fratele meu, Sorin, care răspundea de privatizare. Am să spun acum un lucru, care unora li se va părea prețios, dar sunt doar sincer: eu am încercat mereu să servesc interesele României. România trebuie să rămână o țară europeană și orice cochetărie cu estul este sinucigașă. Noi trebuie să rămânem în Europa și să asimilăm valorile care consacră democrațiile consolidate euroatlantice. Strategia fratelui meu, atunci, era ca România să privatizeze numai cu mari firme occidentale. Nu cu firme mici, chiar dacă erau din Occident, numai cu firmele mari. Dau exemplu IMGB-ul, care a generat scandal în epocă, privatizat cu Kvaerner, marea firmă norvegiană, funcționează și astăzi și este singura fabrică de echipament energetic din estul Europei care angajează și astăzi ingineri. O firmă mare n-are interes să se compromită. O firmă mică se poate gândi să dea un tun, dar un mare concern nu, fiindcă are multiple responsabilități, are și o altă cultură a muncii. Noi, de fapt, am pierdut trenul privatizării. Regimul PSD, care a fost la putere până în 1996, a făcut privatizări… dacă nu suspecte, atunci măcar nefericite. Nu au avut o înțelegere reală, corectă, a ceea ce înseamnă interesul României. România trebuia să-și păstreze un sector industrial, cel care avea competitivitate. Trebuia ca acel departament de restructurare – care a funcționat un timp, dar nu a fost interes politic să funcționeze în continuare – să facă niște analize serioase și să decidă: rămân numai uzinele Grivița sau rămân doar cu trei fabrici. Am dat un exemplu. La noi, au mai lipsit controlul post-privatizare – deși era prevăzut în legea privatizării – și păstrarea profilului și a locurilor de muncă 5 ani, 10 ani. Dacă s-ar fi respectat astea, multe dintre falimentele din următorii ani ar fi putut fi evitate. Dar nu cred că era posibilă o altă variantă. Nu cred că, pentru România, exista altă variantă decât privatizarea, însă privatizarea inteligentă, nu cu oricine, nu oricum și, mai ales, nu fără control după”.

Cum a ajuns la conducerea Societății Române de Radiodifuziune? ”Am ajuns întâmplător la conducerea Radioului. După o luare de poziție publică, în care spuneam că mafia românească este una transpartinică, domnul Țepelea mi-a propus să intru în Consiliul de Administrație al Radioului. Am acceptat, după un timp, după ce m-am consultat cu niște prieteni, și, după ce am acceptat, Parlamentul m-a propus pentru funcția de președinte-director general. A fost, totuși, o conjunctură, fiindcă celelalte partide nu propuseseră oameni echilibrați, cu tangențe culturale. Și, atunci, eu, care eram caracterizat drept un tip foarte echilibrat, care frecventează muzeele și librăriile și e abonat la concerte, am părut soluția optimă. Așa s-a făcut că am ajuns președintele-director general al Societății Române de Radiodifuziune”.

* Familia și Romanul copilăriei

Tatăl lui Andrei Dimitriu a ajuns avocat, deși făcuse, prin anii 1920, o facultate de științe, la o specializare care s-ar asimila astăzi cu ingineria electrotehnică, apoi a fost, o vreme, și profesor la ”Roman-Vodă”. A fost și primarul Romanului, pentru ca, apoi, să facă pușcărie politică, deși el a fost membru al Partidului Național și nu al Partidului Național Țărănesc.

”Tata era primar și Primăria Roman fusese refugiată în Alexandria, unde funcționa în aceeași clădire cu Primăria Alexandria – astăzi clădirea adăpostește biblioteca orașului. Așa încât eu și Sorin suntem romașcani, dar ne-am născut în Alexandria. La Roman, ulterior, când mama preda vioara la școala de muzică, familia noastră frecventa și era frecventată de multe familii bune din oraș, dar atunci se zicea că trăim într-un «mediu reacționar»: persoane cu domiciliu obligatoriu, lumea medicală – doctorul Fălcoianu, doctorul Calfaiani, Maghiros, Mureșan, care fusese pe la ambasada noastră din Londra, plus clienți de-ai tatei: domnișoara Catargi, nepoata lui Vasile Alecsandri, apoi Pepelea, Bonachi, Emil Ghica, un personaj absolut pitoresc, Demeter Sturdza, care citea pe stradă. Domnișoara Agarici, doamna Moșinschi… Toate acestea erau personaje care aveau o cultură remarcabilă, de înaltă ținută intelectuală. Cum era sărăcie mare, locuiam toți – iarna, mai ales – într-o singură cameră și, de aceea, noi, copiii, auzeam toate discuțiile celor mari, auzeam și când ascultau «Radio Londra». Aveau un aparat de radio care era ascuns, foarte ingenios, într-un bufet. Și noi mai aveam o misiune: să dăm alarma dacă intra cineva pe care nu-l cunoșteam în curte”.

* Politician vs. om politic

E greu de spus acum dacă Andrei Dimitriu mai e un om politic. El însuși ezită în a se defini vizavi de politică. Spune că s-ar mai putea numi ”politician”, nu ”om politic”, întrucât, ”Ca să te numești om politic ar trebui să și construiești ceva din punct de vedere politic”. Are, însă, opinii foarte clare în legătură cu relația dintre politică și anumite domenii de activitate: ”A introduce politica în cultură, educație și sănătate este o gravă eroare. Domeniile acestea sunt esențiale pentru ca un popor să existe onorabil. Nu să se târască, să existe onorabil și să conteze. Din păcate, în etapa aceasta, lumea politică e invadată de multă impostură, ignoranță, o agresivitate verbală, care încearcă să ascundă lipsa de principii și de morală. România a pierdut foarte mult după revoluție, fiindcă nu a fost capabilă să identifice liderii inteligenți, onești, culți, care să fi avut dorința să li se înalțe statui după trecerea la Domnul și nu să aibă palate și iahturi cât sunt în viață. Și mă refer la mine acum. Nu ca să mă dau drept exemplu, nu, dar, datorită unor funcții, pe care le-am ocupat, aș fi putut – dacă eram un altfel de om – să am poate o vilă, poate o limuzină ultrasofisticată sau mai știu eu ce. Ori, eu stau tot în același bloc, de 40 de ani, tot la etajul șapte. Nu am fost sărac niciodată, am avut salarii bune, dar nu mi-am putut îngădui să-mi construiesc o casă pe pământ, cu o singură încăpere mare, în care să am un birou al meu și unde să înghesui toate cărțile pe care le am și pe care mi le mai doresc”.

I s-a oferit, însă, ”șansa” să o ducă mai bine. S-a întâmplat în 2001, când CDR pierduse puterea, dar el era încă directorul general al Radiodifuziunii Române. ”A venit la mine, în biroul de la Radio, un înalt ierarh – nu am să dau nume -, care mi-a adus mie, dar și fratelui meu, laude pentru tot ce am făcut, pentru cum suntem. Mă rog, era introducerea. Apoi mi-a spus că PNȚ-CD va dispărea în 8 ani. Așa a și fost. Și că ar fi bine dacă m-aș orienta spre partidul care tocmai revenise la putere. Evident că l-am refuzat și, atunci, înaltul ierarh a mai încercat o dată: «Dar măcar fratele». Când i-am spus că nici Sorin nu e interesat de alt partid, a plecat furios, atenționându-mă că nu-mi va fi ușor. Nu, nu mi-a fost, dar nici n-am făcut compromisuri”.

Andrei Dimitriu, un romașcan care, acum, conduce, cu rezultate remarcabile, Filarmonica Română ”George Enescu”, este, încă, preocupat de soarta orașului natal și, de câte ori poate, e prezent la evenimentele din Roman.

Dan AILINCĂI