Serenada României Mari

”Slăviți de-a pururi fie acei bărbați

Ce moartea înfruntând-o, se luptară

Căzând semeț cu fața spre Carpați,

Cu numele tău sfânt pe buze, țară!”

În primăvara lui ’22, la Școala Normală ”Vasile Lupu”, din Iași, s-a organizat o serbare-eveniment, cu oaspeți deosebiți. Cu normaliștii din provinciile românești ”întoarse acasă” după 1 decembrie 1918: Basarabia, Bucovina, Transilvania… Invitații, îmbrăcați în costume specifice regiunilor de proveniență, au cântat, jucat și petrecut frățește trei zile, pentru ca, la masa de despărțire, să afle că patronul școlii e Mihail Sadoveanu. Evident, nu se putea pleca fără să-l vadă pe ”Ceahlăul literaturii românești”. Era miezul nopții, paznicul din Golia cuvânta liniștit: ”Lume, lume! Să știe tot satul! A fost ora 12, după miezul nopții. E liniște și pace, dormiți liniștiți!”, iar ieșenii îl ascultau.

Sfidând momentul, directorul școlii, Petre Todicescu, și directorul adjunct, Gh. Ghibănescu, au decis să meargă, cu orice risc, acasă la Sadoveanu. Au plecat pe alee, sute de normaliști, la vale, spre Copou, spre vila știută. Să-l citim pe Aurel Leon, care semna, la 12 aprilie ’96, rubrica ”Cafeaua de dimineață” din Monitorul de Iași: ”Era o noapte de mai, cu lună plină. La vilă, totul dormea. Grupul normaliștilor făcu ocolul casei. Urcat pe peronul din spate, Todicescu descoperi în crăpătura oblonului lumină în biroul maestrului. Sadoveanu lucra. Elevii, în frumoase costume naționale – uniforma lor fiind costumul național specific zonei de unde erau -, făcură cerc și începură să cânte. Se știe că normaliștii cântă frumos”. Și au cântat, până s-a crăpat de ziuă. Reacția lui Sadoveanu o relatează chiar el: ”La început, credeam că visez, că am halucinații! M-am sculat de la birou și am deschis obloanele. Jos era livada înflorită. Sub scară, altă livadă albă cânta un cântec bănățean. Musafirii mi-au cântat până dimineața cântece din toate provinciile. A fost cea mai impresionantă răsplată a muncii mele literare această serenadă a României Mari”, a recunoscut Sadoveanu.

Prin definiție, moldovenii sunt unioniști. Ei cred că Unirea s-a născut odată cu poporul român. Nu ei au născocit nemuritoarele versuri: ”Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română”? Nu ”dulcele târg” a participat la cele trei uniri, din 1600, 1859 și 1918? Cele numite de cronicari: Unirea de o clipă, Unirea cea Mică și Marea Unire… Nu la Iași se pot admira, până la extaz, Piața Unirii, Muzeul Unirii, Monumentul Unirii cele Mari? Sigur, nu miră absolut deloc că istoricul Lucian Boia a conchis că ”Unirea lui Mihai Viteazul nu are nimic comun cu spiritul național”, fiindcă, în democrație, ai dreptul să crezi orice, să măsluiești orice adevăr. Ar fi, totuși, recomandat ca falsificatorii de istorie să-l citească pe N. Iorga, care scria undeva: ”Mihai Viteazul, pentru români, e simbolul unității naționale pentru că a unit tustrele țări române”. Și, cum acest început promițător în ale Unirii nu poate fi uitat, veteranii de război din Iași s-au hotărât să-i ridice statuie Unificatorului.

Luând exemplul veteranilor, iubitorii de istorie s-au gândit să dezvelească la Iași și un monument al marelui rege al Unirii, Ferdinand I ”Unificatorul”. Numai că proiectul a rămas… proiect. N-a contat prea mult că, timp de doi ani, Ferdinand a condus țara de la Iași și a realizat Unirea cea Mar. S-a realizat, totuși, ceva: a fost repusă în drepturi Fundația Regelui Ferdinand I, clădirea în care se află Biblioteca Universitară ”Mihai Eminescu”, construită în ’36. Cu mare întârziere, s-a scris pe frontispiciu ”Fundația Regelui Ferdinand I”, care a fost ștearsă, împreună cu chipurile Regelui și Reginei Maria.

Paradoxal, în timpul studenției mele, cele mai multe întâlniri amoroase se dădeau la ”Fundație” și sub ceasul din Piața Unirii, care astăzi nu mai există. Toți studenții foloseau vocabula ”Fundație”, dar foarte puțini știau semnificația ei. Culmea ironiei, nici noi, studenții de la Istorie, nu știam. Ce, parcă astăzi, în plină democrație, știm ce ne pregătesc politicienii? Ce știm e că venim de nicăieri și ne îndreptăm către niciunde. Cam puțin, după 28 de ani de democrație simulată…

Pentru români, Biserica a constituit fermentul care a cultivat și menținut idealul unității și demnității naționale. În perioada interbelică, preotul ocupa un loc de onoare în societatea noastră. Se afla în centrul comumnității, era omul știutor de carte, putea să dea sfaturi înțelepte și povețe. El arăta calea de urmat.

1 decembrie 1918. Toată suflarea românească era prezentă la Alba-Iulia. Zidea Marea Unire. De la marele eveniment n-au lipsit nici reprezentanții celor două biserici românești, ortodoxă și greco-catolică: Ioan Pap – episcop ortodox al Aradului, Miron Cristea – episcop ortodox al Caransebeșului, Iuliu Hossu – episcop greco-catolic de Gherla, Demetru Radu… Contribuția celor două biserici românești la înfăptuirea Marii Uniri poate fi veridic ilustrată prin activitatea a două mari personalități emblematice: episcopii Roman Ciorogariu și Iuliu Hossu. Și astăzi se vorbește cu admirație despre refuzul categoric al lui Ciorogariu de a semna declarația ”de fidelitate” față de Ungaria. La amenințarea că ”este pierdut” dacă nu semnează, a răspuns: ”Pierdut să fiu, dacă-i pierdută România!”.

Nici crainicul Marii Uniri de la 1 Decembrie, episcopul Hossu, n-a scăpat neîncolțit. După Dictatul de la Viena, când administrația românească, funcționarii și cei interesați au părăsit Transilvania de nord-vest, vlădica a rămas pe loc. Motivația episcopului: ”Rămân aici, cu poporul meu, să-i împărtășesc soarta”. A protestat curajos față de crimele și ororile horthyste. A ajuns până la primul ministru Teleki. Dușmanii au încercat să-l răpună. Revizioniștii i-au organizat două atentate, iar studenții maghiari l-au scuipat în față. Nu puteau uita vorbele episcopului: ”Marea revizuire s-a făcut la 1 Decembrie 1918. Dumnezeu, judecând ca un atotputernic, a șters nedreptățile veacurilor și a restabilit dreptatea imanentă”.

După eliberarea Ardealului de Nord, episcopul Hossu a făcut cunoștință cu ”homo sovieticus”, născut și crescut în lumina Marelui Octombrie. Tătucul Stalin veghea. Și-a reamintit ieftina butadă a lui Marx: ”Religia este opiu pentru popor”. În consecință, s-a luat o măsură părintească. A desființat Biserica greco-catolică (Ucraina – ’46, România – ’48). La 28 octombrie ’48, au fost arestați toți episcopii greco-catolici din România. La 1 decembrie, a urmat Decretul nr. 358/1948, iar Hossu e aruncat în închisoare, pentru 22 de ani de teroare, mizerie, umiliri, la Sighet și în lagărele de la Dragoslavele, Curtea de Argeș, Căldărușani. Pentru episcopul Hossu, raiul comunist cu iz naționalist a încetat la 28 mai ’70. Cuvintele lui trăiesc și astăzi: ”Noi aici am fost din veac, aici suntem și rămânem!”.

Formarea statului național unitar român, a României Dodoloațe, n-a fost aplaudată de prea mulți vecini. Scumpa noastră țărișoară se învecinează cu prea multe teritorii românești ”rătăcite”: Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herței, Cadrilaterul, Insula Șerpilor…

Primii care și-au arătat ostilitatea față de România Mare au fost bolșevicii fabricați de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, din Rusia țaristă. Puțini dintre noi mai știu că, între organizatorii manifestațiilor din 13 decembrie ’18, când s-a strigat ”Jos România Mare!”, a fost și Ana Pauker. Mai știți cântecul ”Ana noastră să trăiască/ Noi cu drag muncim”?

În mentalitatea bolșevicilor, România Mare era un stat ”artificial”, ce trebuia pus la zid, împărțit între URSS, Ungaria și Bulgaria. N-a fost să fie, că, vorba cântecului, ”Tot ce-i românesc nu piere”.

Așa stând lucrurile, nu trebuie să mai mire provocările lui Jirinovski, Voronin, Dodon și Rogozin. Rusia contemporană continuă politica testamentară a lui Petru cel Mare, bazată pe sloganul ”Vizitați Rusia, până nu vă vizitează ea”. Ce bazaconii rostea Voronin când conducea Republica Moldova? ”Limba română este o monstruoasă grohăială” sau ”Cei infestați de români vor fi obligați să poarte banderole și insigne de culoare galbenă pe care să fie scris ROMÂN” sau ”Noi, moldovenii, suntem o rasă inferioară dar vom deveni bravi numai atunci când sângele nostru se va purifica în totalitate de elementul românesc”.

Cum ne-a caracterizat, recent, marele ziarist, economist, filosof Rogozin, când România i-a interzis survolul? Istoric: ”Vom decide cum să distrugem aceste creaturi mârșave”. Creaturile mârșave fiind românii. Un om mare, nu are importanță cine, referindu-se la acest incident, a spus: ”Rogozin s-a manifestat ca un Ivan cu vodca-n nas” (v. articolul lui Radu Părpăluță, din Ziarul de Iași, 2 august 2017). Să ne amintim cum înaintașul lui Rogozin, N. Hrușciov, a protestat la ONU lovind cu pantoful în masă? Nu are rost, gestul a fost prea colectivist. Și câte n-ar mai fi de amintit despre vecinii noștri de la Răsărit…!

Ce frumos a scris undeva, cândva, istoricul Gh. Brătianu: ”Cea mai bună vecină a României a fost Marea Neagră”. Din păcate, marea e, acum, brăzdată de nave de război.

Prof. Dumitru RUSU

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *