În unele părți ale țării, sâmbăta dinaintea Sfântului Mare Mucenic Dumitru este consacrată pomenirii celor adormiți, care s-au mutat la viața cea veșnică și nu în neființă, cum greșit se exprimă unii. Această sâmbătă este cunoscută în popor sub denumirea de Moșii de toamnă, când oamenii fac milostenii pentru sufletele celor adormiți, pentru că roadele pământului au fost adunate de oamenii gospodari și astfel au posibilitatea să dea din prisosul lor și celor nevoiași.

Biserica Creștin-Ortodoxă manifestă o grijă deosebită față de sufletele celor adormiți întru Domnul, prin diferitele slujbe de pomenire ale morților și milosteniile rânduite în acest sens, întrucât moartea, pentru noi, nu înseamnă o ruptură totală de lume, o încetare a existenței, ci doar o trecere la o nouă viață, noi putând să rămânem în comuniune cu cei trecuți dincolo în și prin Biserică.

În Calendarul Popular al românilor, sâmbăta ce precede sărbătoarea Sâmedrului este considerată una dintre cele mai însemnate zile a morților și e cunoscută sub numele de Moșii lui Sâmedru, Moșii de Toamnă sau Moșii cei Mari.

Femeile împart colaci, grâu fiert în lapte, mere, nuci și must. În unele locuri, ofranda se numește ”cununa roadelor” și se crede că în ea stau sporul, bunăstarea și puterea de a trece peste iarnă. Acest obicei continuă cultul arhaic al strămoșilor, întâlnit în mitologia mai multor popoare. De exemplu, la indieni – Pitarah, la romani – Manes și Lares, la nord-caucazieni – Narți, la polonezi – Dziady, la bieloruși și ucrainieni – Dedy.

În accepțiunea bunicilor noștri, Moșii sunt cei care fac legătura între cer și pământ, sunt înțelepții mântuitori ai neamului. Originea tracă a cuvântul ”moș” atestă faptul că avem de-a face cu un cult precreștin de cinstire a morților, de o importanță foarte specială în calendarul popular, care îi rezervă peste 19 zile pe parcursul unui an calendaristic.

În aceste perioade, de sărbătoare a Moșilor, se credea că sunt deschise cerurile și că sufletele morților vin acasă. Pentru a se întoarce de unde au plecat, oamenii le aduceau ofrande ritualice, bogate în alimente și băutură. Obiceiul datului de pomană pentru cei plecați, prezent în toate comunitățile până în ziua de azi, continuă acest cult de cinstire a morților, a moșilor de neam.

* Vindecarea creștină a bolilor psihice

Bolile acute sau cele de natură psihică erau considerate, în lumea străbunicilor noștri, prevestitoare de moarte iminentă. Folclorul păstrează numeroase descântece, în care gestica, obiectele, plantele, țesăturile, gama cromatică, ritmul alert sau lent al rostirii constituie elemente magice cu valoare psihoterapeutică, utilizate în credința că ele pot înlătura maleficul, ”deochiul”, ”ochiul rău”, ”luarea urmei”, precum și alte boli ”aduse de vânt”, ”de furtună”, ”de cel ce nu-i a bună”.

În fond, toate acestea erau nominalizări-tabu pentru noțiunile de diavol, spirit rău, strigoi etc., personaje premergătoare și prevestitoare ale morții, după cum ne amintește etnologul M. Bocșe. Și pe bună dreptate.

În timp, s-au dezvoltat o serie de superstiții privind nebunia.

* Superstițiile nebuniei

Țăranii de altădată își aminteau de boala ”lipitură”, care semnifica o afecțiune psihică cu aspect depresiv.

Mintea omului putea fi alterată dacă i se dă cuiva, în mâncare, liliac uscat și pisat. Babele ziceau că acesta își va pierde echilibrul psihic și va umbla ca un nebun.

Copiii născuți în zile de sărbătoare erau considerați ghinioniști. Se spunea că ei au sau vor avea o malformație, fie de ordin fizic – ciungi, cocoșați, chiori etc. -, fie de ordin psihic, adică slabi la minte.

Duhurile, ielele, prin intermediul acelorași cântări aducătoare de bucurie oamenilor, produc nebunie, poceală: ”Când vor să pedepsească pe cineva, ielele îl desmiardă prin cântări, îl adorm în visuri plăcute, apoi joacă de trei ori hora în jurul lui și încep să-l blesteme: ori limba să i se lege, ori din minte să-și sară, ori să nu-și mai dea peste leac. De cele mai multe ori, îi iau mâinile sau picioarele, ori îi strâmbă fața. Atunci se zice că omul e «șoimănit», căci au dat șoimanele peste el”.

Practica otrăvirilor cu mătrăgună constituia o obișnuință în trecut. Ea se punea în mâncare sau în băutura celor ce trebuia pedepsiți, producându-le nebunie.

De asemenea, asocierea dintre lună și nebunie a fost atât de des utilizată, încât s-a ajuns la cuvântul ”lunatic”, care, și el, derivă din zeița romană a lunii.

În secolul al V-lea î.H., cel mai vestit medic grec, Hipocrate, a atribuit o manie unei vizite din partea Selenei (echivalentul grecesc al lunii), scriind: ”Cineva prins de teroare, frică și nebunie în timpul nopții este vizitat de zeița lunii”. Mii de ani mai târziu, mulți medici încă mai cred că luna plină aduce haos.

* Cum te vindeci de nebunie prin credință?

Sfântul Gherasim din Kefalonia s-a născut în anul 1506, în Peloponez. Făcea parte dintr-o familie de nobili, bunicul său fiind Luca Notara, ultimul prim-ministru al Imperiului Bizantin. De tânăr, s-a călugărit, în insula Zakintos, ulterior primind Schima Mare în Muntele Athos. A mers la Ierusalim, unde a stat timp de 12 ani, vreme în care a fost hirotonit diacon și preot de Patriarhul Gherman. Primii cinci ani i-a petrecut într-o peșteră din regiunea Lassi. Sfântul Gherasim s-a învrednicit de la Dumnezeu de multe daruri, ajungând vestit pentru vindecările trupești și sufletești pe care le săvârșea, dar mai ales pentru puterea de a alunga duhurile necurate. Cunoscându-și dinainte sfârșitul vieții pământești, Sfântul Gherasim s-a mutat la Domnul pe 15 august 1579. Pe 20 octombrie 1581, odată cu deschidere mormântului său, sfintele sale moaște și veșmintele erau întregi, iar mormântul răspândea bună mireasmă. Moaștele Sfântului Gherasim se găsesc într-o raclă din sticlă și argint, lângă mormântul sfântului. Sfântul Gherasim are două zile de prăznuire, 16 august și 20 octombrie.

* Sfântul Gherasim din Kefalonia, vindecătorul bolilor psihice

Datorita multor minuni pe care le-a săvârșit, Sfântul Gherasim din Kefalonia este cunoscut ca protector și tămăduitor atât al bolilor psihice, cât și al persoanelor demonizate. În zilele de prăznuire a Sfântului Gherasim, trupul său este purtat în raclă, în picioare, pe deasupra persoanelor bolnave.

În 1953, imediat după puternicul cutremur care a distrus insula Kefalonia, în proporție de 90%, au fost foarte multe apariții ale Sfântului Gherasim de-a lungul întregii insule. Cei care au fost vătămați și au fost prinși în interiorul locuințelor și al clădirilor au spus că acesta i-a mângâiat și i-a întărit.

Pentru a fi păziți de duhurile nebuniei, creștinii locului rostesc seara, înainte de culcare, o rugăciune adresată Sfântului Gherasim.

Rugăciune pentru izbăvirea de duhurile necurate:

”Sfinte Gherasim, podoaba a Kefaloniei și ocrotitorul al ortodocșilor, primește puțina mea rugăciune pentru (numele), care mult se chinuiește. Știu că ai primit darul de a-i ajuta pe cei chinuiți de duhurile necurate și pentru aceasta te rog să îi dezlegi de legăturile diavolești cu care este legat. Arată-ți și acum puterea, sfinte, ajutând această făptură care mult pătimește. Știu că pe tânărul care voia să își curme viața, aruncându-se din clopotniță, nu doar că l-ai ținut în viață, ci l-ai și izbăvit de diavolul care îl chinuia. Știu că pe femeia pe care diavolul voia sa o înece ai ținut-o în chip minunat deasupra apei până ce maicile au venit să o ajute. Și nu numai că nu a murit, dar, prin rugăciunile tale, a și scăpat din ghearele diavolului care o chinuia.

Mare este durerea părinților care suferă văzând-și copiii pătimind, mare este durerea rudelor când un om este bântuit de duhurile necurate. Vezi durerea inimii mele, sfinte, nu mă lăsa. Știu că rugăciunea mea este slabă, dar nu pentru credința mea, ci pentru iubirea ta față de neamul creștinesc te rog cu inima zdrobită: îndură-te, sfinte, și alungă de la (numele) toată lucrarea drăcească , pentru ca el, cunoscând puterea dumnezeiască, să ducă o viață bine plăcută lui Dumnezeu până la sfârșitul vieții sale, mulțumindu-ți pentru ajutorul primit și lăudându-l pe Dumnezeu, Cel ce este minunat întru Sfinții Săi. Amin”.