FOTO INEDIT ”Poetul nepereche”, așa cum nu-l știați

Profit de istorica clipă și vă narez 3 prostioare despre Eminescu, Creangă și… Nichita Stănescu, ”subtilizate” de la ultimul junimist din Iași, pe numele său Constantin Meissner, profesor, director și ministru, cu ultimul domiciliu în Fundacul Buzdugan. Pariez cu dvs. că nu ați mai auzit amintirile oferite.

Prima amintire: pe la anul de grație X, corul Mitropoliei din Iași avea un cântăreț cu voce de aur, dumnezeiască. Numele coristului? Un anume Dumitru Dindiu. Datorită calităților sale de excepție, în scurt timp a ajuns dirijorul corului mitropolitan din „dulcele târg”. Credincioasele cu zvâc, veneau la Mitropolie mai mult pentru frumosul dirijor și mai puțin pentru Cuvioasa Parascheva, Sfânta cu hram pe 14 octombrie.

Cum-necum, Eminescu și Creangă au aflat și ei despre „celebrul cântăreț”, au dat năvală să-l cunoască. L-au invitat la „Bolta rece”, l-au rugat să cânte ce dorește: bocete, colinde, balade, blesteme, poezii, doine. Și le-a cântat de toate. Istoviți de spectacol, în crucea nopții au luat-o târâș, târâș spre bojdeuca din Țicău, stârnind câinii mahalalei. Ajunși la domiciliu, au reluat cu sârg repertoriul întrerupt. Eminescu a fost impresionat puternic de o doină veche cântată „la meserie”. Ce este doina? Cântecul cel mai drag și mai scump al românilor, cuprinde în sine întreaga lor istorie, suferințele lor de veacuri, durerea și nădejdea lor. Poetul stătea rezemat, în dulce euforie și asculta doina cu lacrimi în ochi. Evident, întâmplarea a fost comentată în fel și chip. Fanii lui Eminescu pretind că atunci, în Țicău, s-a proiectat, gândit și conturat celebra Doină, interzisă de „eliberatorii” cu stea roșie în frunte, cei care i-au trimis pe românii basarabeni în iadul siberian sovietic și au transformat moșia strămoșească dintre Prut și Nistru în „livada înflorită a Moscovei”. Doina care începe cu:

„De la Nistru pânꞌ la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate”.

A doua prostioară. Cum Eminescu a zăbovit mai mulți ani pe malurile Bahluiului, a cunoscut destule figuri exotice de mahala. Una din ele? Moșul Ghiță Bălănescu, scripcarul gârbovit care înveselea chefliii cu arcușul lui. Iată ce ne povestește „violonistul” care cânta după ureche, ca Jean de la Craiova, englezește.

„Într-o seară i-am găsit pe domnii Eminescu și Creangă la cârciuma pe care o ținea unul Boian în Țicăul de Jos, colț cu străduța Prăpastiei. Era o cârciumă de mâna a treia. Stăteau în grădinița din spatele dughenei, sub un salcâm, cu un castron de fasole dulci în față și un cofăel de vin alături. M-au poftit bucuroși și pe mine. Nu după mult timp, veni într-un suflet un bătrânel care servea drept curier la Junimea și, fericit că a dat peste dânșii, îi rugă să poftească la societate:

– Vă așteaptă toți, a zis el.

– Să aștepte, glăsui domnul Eminescu, nu vor pierde nimic. Stai colea moșnege, și răcorește-te cu un pahar. Apoi, mai târziu, zise pe gânduri: ce frumos sună tălăngile vacilor!”

Cine a studiat la Iași știe ce înseamnă dealul Șorogarilor. Acolo găseai de toate, și vii, și livezi, și turme de vite. Mama Natură te primea cu brațele deschise. De aceea Eminescu n-a părăsit „locația”. N-a renunțat nici la fasolea și vinul lui Boian, nici la tălăngile vacilor care coborau Șorogarii către casă. Și culmea, bădia Creangă a fost de acord cu hotărârea amicului său. (Vezi aici scrisoarea lui Mihai Eminescu, adresată prietenului Ion Creangă, pe 25 decembrie 1875)

Ultima amintire despre Eminescu? În bătrâna monografie a orașului Iași, autorul ei, N.A. Bogdan ne oferă generos valoroase informații despre „Junimea”. Deviza societății? „Vine cine vrea și rămâne cine poate”. Alte obligații? Membrii „Junimii”, Eminescu, Creangă, Caragiale, Pogor… Erau obligați să conferențieze în Aula Universității din Iași pe diferite teme. Aici l-a surprins ultimul junimist C. Meissner pe Eminescu, conferențiind despre „Influența austriacă asupra culturi românești”. Urmăriți constatările bătrânului junimist.

„Eminescu a apărut sfios, într-o redingotă cam ponosită și cu pălărie tare. În mâna dreaptă ținea un cartonaș pe care am observat că avea însemnări. A aruncat doar o privire furișă spre publicul care umplea sala, dornic să-l cunoască, și a început a vorbi cu voce slabă, nesigură, dar care a crescut gradat. La general, a vorbit curgător, fără hiatusuri de memorie. Aplauzele de pe parcurs i-au dat curaj. De la un timp, a început să dea semne de oboseală. Își scoase ceasornicul din buzunar, îl cercetă și îl puse apoi pe masă, lângă pălărie. Din acea clipă a vorbit cu ochii fixați în cadranul ceasului. Avea aerul că îl enervează scurgerea prea leneșă a timpului. Când a terminat conferința, aplauze, cerc de amici, felicitări. El stătea tăcut, parcă jenat, cu același zâmbet melancolic. Abia seara, când a fost sărbătorit la Bolta rece, s-a mai înseninat” – Iași, ianuarie ꞌ98, Editura „Junimea”.

Se lansa romanul „Bunavestire”, de N. Breban. Se răsfoiau cele mai noi apariții din colecția „Eminesciana” a Ed. „Junimea”. După câteva pahare de șampanie, au început glumele. Cineva a trântit o întrebare naiv-comică:

Oare ce ar spune Eminescu, dacă ne-ar vedea acum?

Răspunsul lui Nichita Stănescu a fost năucitor:

Ne-ar lua limba înapoi.

(Prof. Dumitru RUSU)

Mihai Eminescu – „Poetul național”

Mă simt legat de-a pururi de „Sfântul preacurat al ghiersului românesc”. În adânca lui melancolie, bun, blând și iubitor, era convins că „Românul trăiește în lume întru neamul său și nu pentru sine, căci, de n-ar fi trăit românii astfel, demult n-ar mai fi fost.”

Cum spuneam, fără Mihai Eminescu aș fi fost mult mai singur, mai neajutorat, mai insensibil, mai trist. Poate de aceea, deloc întâmplător, sunt, în chip fericit, în posesia a ceva mai mult de 50 de copii ale unor documente mai puțin cunoscute marelui public.

Astfel, din 9 martie 1865, Mihai Eminescu, care avea abia 15 ani, adresează Prefecturii Botoșani o cerere prin care solicită eliberarea unui pașaport necesar plecării la National Hauptschule din Cernăuți, în clasa a III-a, după ce învățase în casă, sub îndrumarea unui profesor german. Semnat M. Eminoviciu, documentul este scris într-o limbă românească fără cusur, într-un limbaj limpede și concis, structura și lexicul fiind impecabile, prefigurând și prin grafie uimitoarea evoluție spirituală a viitorului genial poet.

http://mesagerulneamt.ro/wp-content/uploads/2018/01/1.pdf

În aceeași notă este redactată și garanția – anexă a tatălui, Gheorghe Eminovici, la cererea adresată de fiul său.

http://mesagerulneamt.ro/wp-content/uploads/2018/01/3.pdf

Între 1872 și 1874, urmează, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie ale lui Zeller, During și Althaus, de istorie (Lepsius), limba sanscrită și mitologie comparată, fără a-și încheia studiile și fără a-și lua doctoratul. Dorul de țară, de Moldova lui, îl determină să se întoarcă la Iași, spre sfârșitul verii. Prin Decretul din 16 octombrie 1874 al Regelui Carol I, Mihai Eminescu va fi numit provizoriu în funcția de bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, în baza raportului înaintat de Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice și Cultelor. L-a înlocuit pe poetul Samson Bodnărescu, „trecut în alt post”.

http://mesagerulneamt.ro/wp-content/uploads/2018/01/2.pdf

Se cunoaște, apoi, că va pleca foarte curând de aici, fiind înlocuit, la rându-i, de Dimitrie Petrino, un poet mărunt al vremii, care l-a dat și în judecată pentru închipuite lipsuri în fondul de carte al bibliotecii. După aceea, funcționează ca profesor de germană, logică și filosofie, la Institutul Academic din Iași, pe care-l va părăsi nu peste multă vreme, mâhnit de aroganța odraslelor mai-marilor timpului, nemulțumite nu de prestația pedagogică de mare înălțime a tânărului și inegalabilului lor profesor, ci de… exigența notării.

Și în mintea, și în sufletul meu, Mihai Eminescu trăiește în toată frumusețea lui, pentru că întreaga sa ființă a fost învăluită în modestie, într-o timiditate neobișnuită. Era mereu stăpânit de teama de a nu greși, de a nu contraria și de a nu supăra pe nimeni, mulțumindu-se cu un restrâns cerc de prieteni, fără a se gândi deloc la sine, ci numai și numai la ceilalți.

La temelia ființei sale stă cuvântul OM. Îl prețuim pe Mihai Eminescu pentru uriașa lui trudă, pentru neodihna sa, pentru discreție, pentru puterea de a tăcea și de a-i asculta pe alții. Întrunea cu adevărat în ființa lui, cum rar se întâmplă, „armonia ideilor și sentimentelor mari.”

Vânturi vrăjmașe par a ne clătina, dar nu putem uita că „limba națională și-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire de până azi, punctul dezvoltării viitoare a cugetării noastre omenești.” (Prof. Gheorghe ȚIGĂU)