Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, în cele din urmă. Nu este o fatalitate românească, nu e o nuanțare amară a versurilor unui cântec celebru (”Que será, será”), consacrat de Doris Day cu peste 60 de ani, în urmă în filmul ”Omul care știa prea mult”, regizat de Alfred Hitchcock. Pur și simplu, viața în România impune această constatare, ca un brand nenorocit de țară, o identitate cu valențe de verdict al resemnării în fața utilității conducătorilor doar pentru ei înșiși. Ei sunt adevăratul stat paralel, unul pe cale să confiște definitiv statul real, fiindcă acea construcție, cunoscută ca ”deep state”, înseamnă altceva. În toată lumea, oriunde în lume, nu la noi.
Statul profund are parte de o răstălmăcire perfidă, comparabilă cu cea administrată domniei legii (”rule of law”), încât românul mediu statistic, supraalimentat cu atâta stat de drept, nu bagă de seamă (așa cum avertizam într-un comentariu de anul trecut) crima publică. El exersează o supraviețuire degradantă, sub conducerea compatrioților care au substituit domnia legii cu domnia lor, a făcătorilor de legi. Molfăind cu poftă din binomul SRI-DNA, cu statul paralel fluturat mai violent ca steagurile secuiești, se crede un soi de om fudul care știe prea mult, dar, de fapt, nu știe nimic. Și refuză să înțeleagă.
De pildă, nu este greu de observat că, între conducătorii naționali și cei locali, există o formidabilă unitate – poate singura marcantă a acestor timpuri – în cuget, simțire și impunerea intereselor proprii și de grup. Veritabilele rețele de criminalitate legislativă organizată, despre care explicit se vorbește puțin spre deloc, au generat și încurajat puii locali din administrație, cu subrețelele aferente, indiferent de gradul de integrare în cele naționale. Și unii, și alții nu dau socoteală decât atunci când îi ajunge din urmă – lesne de ghicit?! – un braț de-al… statului profund.
Adeziunea la un partid sau altul nu are importanță – e un simplu pretext sau, după caz, o înrolare formală, dacă nu decorativă. Spre deosebire de alte forme de asociere, de acțiune în grupări banalizate sub numele de mafii, caracatițe ori cooperative, rețelele descrise au devenit un factor de risc cumplit, nerecunoscut oficial, la adresa siguranței și identității naționale. Ar fi culmea să se evidențieze singure, de bună voie, pe altarul devalorizat, dacă nu destructurat al interesului național, din moment ce domnesc cum domnesc peste neam și țară.
Particularitatea lor dă și măsura pericolului: invocă legitimitatea conferită de votul românilor! De aici, nu din altă parte, trebuie să pornească discuțiile despre alunecarea spre dictatură parlamentară, partid-stat, partide poreclite până la limita jignirii că ar fi de opoziție, societate civilă care nu-i nici societate, nici civilă ș.a.m.d. S-a mers până-ntr-acolo încât și onestul voluntariat a fost pervertit, confiscat fără emoții, fără jenă. În privința legitimității, să fim serioși, e pentru câștigarea legală a alegerilor, așa, cu voturi impresionante în procente, dar neconvingătoare numeric. Nu rezultă reprezentativitate cât îi lumea și pământul! Dar ce pretenții, ce așteptări să ai de la ăștia care se cred lumea și pământul, decretând că Guvernul României nu e al României, ci al partidului?
Două situații, una națională și una locală, ca exemplificare a forței și funcționalității rețelelor pomenite, pornind de la lucruri limpezi, mai că strigă singure să fie luate în seamă.
Partidul dominant de guvernare afirmă, prin voci autorizate, că a strâns voturi pe baza unui program politic, nicidecum cu alte argumente. Programul nu-i respectat, ba, mai rău, guvernarea ne îngroapă și sabotează una câte una perspectivele de progres. Iar salvarea bandiților politici, de toate culorile și calibrele, prin schimbarea legilor, s-a transformat în prioritatea priorităților, deși nu figurează în vreun manifest electoral public. Nu se cheamă înșelăciune, una în formă gravă? Alții plătesc cu vârf și îndesat pentru mai puțin.
La câteva sute de kilometri distanță de Capitală, în pârâta capitală a Regiunii Nord-Est, funcționează legal un primar țâfnos, emanând o nejustificată siguranță de sine. A reușit, printre altele, să îmbrobodească fraierii cu instaurarea normalității în administrația locală. Că minunea de normalitate, precum ruda-i vitregă, dreptatea, umblă prin Piatra Neamț cu capul spart, nu miră. Mira, însă, pe minoritarii cu mintea acasă cum primarul Chitic, un acolit dovedit al lui Pinalti, afirma, în mod repetat, că serviciul obligațiilor de plată însumate ale orașului este unul suportabil.
Îndopați cu strategii rupte de realitate, cu bazaconii livrate ca teme și subiecte de excelență, cu servicii publice primitive, umilitoare, restul-cel-mare al poporului pietrean refuză și-acum să reacționeze vehement față de-o recentă reconfirmare: datoriile ne termină. Cine-a mințit cu nerușinare? Pentru mai puțin, alții nu scot capul din casă.
Măsura și rușinea fiind în tranzit ocazional prin primărie, primarul și consilierii, când nu ne lucrează din vorbe, ne execută cu hotărâri de consiliu. Exploatează la sânge confuzia transformată în accepție populară, conform căreia consiliul ar fi un legislativ local. Pe naiba, e o autoritate deliberativă și punct. C-un secretar de oraș adecvat, c-un prefect prietenos, ca să nu-i spunem complice, scapă cu anii, în echivalent mandate, de un control riguros al legalității hotărârilor adoptate. Cine pune prefectul? Guvernul. Al cui e guvernul? Al partidului. Util de semnalat e, în sensul combinațiilor în rețea, conservarea legislației extrem proaste în materie de incapacitate de plată a unei localități. Practic, vorbim de protejarea desăvârșită a ălora de-au îndatorat iresponsabil comunitățile păstorite în baza unui vot liber exprimat.
Se vede astfel cât de important, de fapt vital, este să pornești de la lucruri simple, clare. Atracția nițel patologică a românului spre consumul de conspirații, combinații, oculte în acțiune nu se justifică atâta vreme cât, punând cap la cap, cu răbdare, asemenea elemente limpezi se asamblează adevărata rațiune – pentru ei înșiși – a câștigării puterii, fie ea locală sau națională.
Criminalitatea legislativă organizată se perfecționează și ia proporții de la o zi la alta, la umbra ei înflorind netulburate până și rețele de criminalitate culturală, precum cea care-și consolidează un cap de pod la Piatra Neamț. Cu un stat profund zdrobit sau trădător, nu-ți rămâne decât să spui, vorba cântecului,”Whatever will be will be, the future’s not ours to see”. De această dată în cunoștință de cauză. Pentru traducere din limba engleză, apelați la Olguța Vasilescu.
Viorel COSMA
FOTO: Pixabay
